Vineri, 8 mai 2026. Gheorghe Hagi și-a deschis pentru prima dată carnetul de selecționer — nu ca să bifeze nume familiare, ci ca să deseneze ceva. Un sistem. O idee. O națională care să joace fotbal cu capul, adică inteligent! Lista preliminară anunțată de noul selecționer conține 33 de jucători (31 nominalizați + 2 care încă sunt implicați în meciurile echipelor lor de club), cinci debutanți și cel o revenire care a surprins pe toată lumea. Al doilea mandat al lui Hagi a început oficial. Și, spre deosebire de 2001, de data aceasta Hagi știe exact cum să gestioneze echipa națională.

Noul început

O nouă eră: Hagi, de la conferința de prezentare la primele meciuri

Când Hagi a intrat în sala „Nicolae Dobrin” pe 20 aprilie 2026, toată lumea a văzut un simbol. Când și-a anunțat prima convocare pe 8 mai, lumea a văzut un antrenor. Diferența e importantă. Simbolurile inspiră. Antrenorii construiesc.

Filosofia a fost clară de la conferința de presă care a precedat lista: 33 de jucători, două echipe distincte pentru cele două amicale, nicio rezervă în sensul clasic al cuvântului. „La echipa națională nu există rezerve. O să-i folosesc pe toți cât o să pot,” a spus Hagi. O declarație care, în contextul fotbalului românesc de astăzi, sună radical. Și tocmai de aceea contează.

Nu e o listă de compromis. E o hartă de intenții — jucători din 13 țări diferite, vârste între 20 și 34 de ani, cluburi din Premier League și din China, de la PSV și DC United. O Națională construită de pe toate meridianele fotbalului.

Radu Drăgușin — fundașul de la Tottenham, cel mai valoros jucător român al momentului, cu 29 de selecții și un gol la activ. Dennis Man vine de la PSV, cu 11 goluri în 45 de meciuri pentru tricolori. Nicolae Stanciu, cu 86 de selecții — cel mai experimentat din lot — rămâne dirijorul din spatele tuturor combinațiilor. Răzvan Marin, 74 de meciuri, 12 goluri, cel mai constant mijlocaș al ultimilor ani.

Dar ce face interesantă această primă listă nu sunt numele consacrate. Sunt pariurile — jucătorii de la care Hagi așteaptă ceva mai mult decât prezența.

Otto Hindrich — portarul de 20 de ani de la Legia Varșovia — e probabil cel mai tânăr și mai neașteptat nume din lot. Hagi l-a inclus pe lista preliminară după ce a avut evoluții bune în Polonia.

Tony Strata — fundașul lateral de la Vitória Guimarães, și el la prima selecție — vine dintr-un campionat puternic care a început să exporte din nou fotbaliști de calitate. Prezența lui pare să fie o surpriză dar cine i-a urmărit evoluțiile din Portugalia, ar avea altă părere!

David Matei — mijlocașul de la Universitatea Craiova, născut în 2004 — reprezintă mai mult decât o convocare obișnuită. E generația de după EURO 2024, fotbaliștii care au crescut văzând România la TV și care acum bat la ușa naționalei. Craiova a înscris patru jucători pe lista convocărilor — Cicâldău, Screciu, Băluță, Matei — un semn că Hagi ține cont de sezonul de excepție făcut de olteni!

Andrei Coubiș de la U Cluj și Andrei Borza de la Rapid completează tabloul debutanților. Ambii cu un meci sau zero la seniori, ambii cu un viitor pe care Hagi vrea să-l investigheze îndeaproape.

Poate că cel mai discutat nume din întreaga listă nu e un debutant. E Florinel Coman — extrema care a plecat la Al-Gharafa în Qatar și despre care mulți credeau că a dispărut din calculele naționalei. 20 de meciuri, două goluri sub tricolor. O carieră la club cu accente de sclipiri și perioade de inconsecvență.

Hagi l-a chemat. Motivul poate fi simplu: Coman are viteză, are tehnică, are imprevizibilitate. Lucruri pe care nu le cumperi din piața de transferuri. Lucruri pe care, dacă îi dai unui jucător cadrul potrivit, le transformi în factor de decizie.

La fel, Louis Munteanu de la DC United — 4 meciuri, 2 goluri — continuă să fie urmărit. Un atacant care joacă în MLS la 22 de ani, dar cu un fler pentru poartă pe care selecționerul nu vrea să-l ignore.

Matei Ilie de la CFR Cluj și Lisav Eissat de la Maccabi Haifa — ambii cu selecții extrem de puține sau la debut — completează un lot în care Hagi a ales diversitatea înaintea confortului.

Doi antrenori pot lua același lot și obține rezultate complet diferite. Ceea ce contează nu e lista — e ideea din spatele ei. Și în cazul lui Hagi, ideea e articulată clar: o echipă care atacă, care impune ritmul, care nu se teme de minge.

La conferința de prezentare din 20 aprilie, Hagi vorbise despre un fotbal „ofensiv, vertical, curajos.” Despre sisteme cu patru sau trei fundași, adaptate după adversar. Despre jucători care să știe să facă totul — să atace și să apere, să câștige mingea și să construiască din spate. Nu jumătăți de fotbaliști.

Lotul din iunie reflectă această viziune. Sunt jucători cu calități tehnice reale — Ianis Hagi, Dennis Man, Cicâldău, Screciu — dar și fundași cu capacitate de ieșire cu mingea la picior: Rațiu, Drăgușin, Ghiță. Hagi vrea o echipă care să controleze jocul, nu una care să sufere și să speculeze contraatacul.

Georgia nu mai e ce era acum doi ani. Calificarea la EURO 2024 și victoria dramatică cu Portugalia în optimile de finală au transformat-o dintr-o echipă de fond de tablou într-una care poate crea probleme oricui. Khvicha Kvaratskhelia și colegii lui joacă pe un stadion Mikheil Meskhi din Tbilisi care a văzut atmosfere de play-off european. Nu e o deplasare ușoară. Nu e un amical de rutină.

Pe 6 iunie, la București, vine Țara Galilor. Și aici intervine un fir de memorie pe care orice iubitor al fotbalului românesc îl simte instinctiv: în 1993, pe același Stadion Ghencea, România juca cu Țara Galilor în preliminariile Campionatului Mondial din 1994. Hagi marca. Tricolorii câștigau. Și lumea nu știa că era doar începutul a ceva extraordinar.

Acum 33 de ani, un număr 10 cu păr negru și gleznă de magician schimba destinul fotbalului românesc. Hagi numărul 10 — căpitanul, idolul, omul care bătea echipe de unul singur. Ghencea, tribuna plină, o generație care tocmai descoperise că poate concura cu oricine.

Acum, același om stă pe bancă. Și în fața lui, pe același tip de gazon, va juca fiul lui — Ianis Hagi, 53 de selecții, 8 goluri. Un simbol al continuității, dar și o povară pe care tânărul trebuie s-o transforme în forță. Dacă există cineva care înțelege exact ce înseamnă asta, acel cineva se numește tot Gheorghe Hagi.

Meciul cu Țara Galilor nu e doar un amical. E o punere în scenă simbolică: noua generație, în fața aceluiași adversar care a marcat o epocă. Nu se poate evita comparația. Dar, poate, tocmai de aceea merită îmbrățișată.

Rezultatele contează, evident. Dar în iunie 2026, înaintea debutului oficial al lui Hagi în Liga Națiunilor — în septembrie, în deplasare la Suedia — ceea ce contează mai mult e procesul. Cum răspund jucătorii la instrucțiunile unui selecționer care nu face compromisuri în privința intensității. Cum funcționează chimia dintre jucătorii cu zeci de selecții și cei cu zero. Cum arată România când impune ritmul în loc să-l sufere.

Hagi a declarat că visează la EURO 2028. Că obiectivul e calificarea, dar și maniera. Că România trebuie să aibă o identitate de joc recognoscibilă, nu un sistem improvizat meci de meci. Cele două amicale din iunie sunt prima lecție în această direcție — primul examen real al unui proiect care a pornit cu entuziasmul unui întreg fotbal.

Nicușor Bancu — 52 de selecții, căpitan de drept al flancului stâng — vine cu experiența unui om care a trecut prin tot. Stanciu, cu 86 de meciuri, știe cum arată naționalele bune și cele proaste. Drăgușin, cu Premier League în picioare, aduce un standard de intensitate pe care ceilalți vor trebui să-l atingă. Și undeva, între toți aceștia, câte un Otto Hindrich sau un David Matei încearcă să demonstreze că viitorul e deja aici.

Fotbalul românesc a traversat ani grei — ani în care speranța se evăpora imediat după fiecare eșec, în care selecționerii se schimbau ca prim-miniștrii, în care naționalei îi lipsea nu talentul, ci coloana vertebrală. EURO 2024 a dat un semn de viață. Numirea lui Hagi a dat un semn de direcție.

Acum vine primul test real. Nu în clasamente, nu în ierarhii UEFA — ci în vestiar, pe teren, în acel spațiu intim în care un antrenor și 33 de jucători descoperă dacă au ceva în comun dincolo de tricoul galben.

Tbilisi pe 2 iunie. București pe 6 iunie. Două meciuri care nu valorează niciun punct oficial. Și totuși, poate cele mai importante două meciuri pe care fotbalul românesc le-a jucat în ultimii ani — nu pentru miza lor sportivă, ci pentru ce anunță: că a sosit un om care știe cum arată câștigul. Și că a venit să-l predea altora.

Regele și-a ales curtenii. Acum trebuie să-i facă regi la rândul lor.