“Leii” din Vercelli: De la glorie la anonimat

Vercelli. Un mic oraş din Piemont, cu mai puţin de 50.000 de locuitori, aflat la jumătatea distanţei dintre Torino şi Milano. Genul de aşezare în care ţi-ar plăcea să trăieşti la un moment dat. Un loc plin de istorie, dar asta nu este o noutate pentru Italia, şi în care parcă niciodată nu se întâmplă nimic. Singurele momente în care liniştea dispare sunt cele din zilele de meci, atunci când joacă echipa şi mândria oraşului, F.C. Pro Vercelli 1892, susţinută de întreaga comunitate.

Actualul club s-a născut în 2010, atunci când vechiul Pro Vercelli a fost nevoit să fuzioneze cu cealaltă echipă din localitate, A.S. Pro Belvedere Vercelli, din cauza problemelor financiare şi pentru a putea rămâne în Lega Pro Seconda Divisione, a patra divizie a fotbalului italian. Un nou început şi multe speranţe de mai bine.

Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate, în doar doi ani urmând tot atâtea promovări consecutive, iar Pro Vercelli a revenit, în vara lui 2012, în Serie B, după o aşteptare de 64 de ani. La finalul sezonului recent încheiat, echipa a retrogradat însă în Lega Pro Prima Divisione, al treilea eşalon italian.

Perioadă dificilă şi agitată pentru formaţia piemonteză. Însă nu a fost mereu aşa.

ASCENSIUNEA

Societa Ginnastica Pro Vercelli a luat fiinţă în 1892, abia 11 ani mai târziu, la iniţiativa lui Marcello Bertinetti, fiind creată şi secţia de fotbal. Primul meci oficial din istoria clubului s-a desfăşurat pe 3 august 1903 împotriva celor de la Forza e Costanza. Istoria începuse deja să se scrie. Într-un timp extrem de scurt, Pro Vercelli a avut o ascensiune fulminantă, care i-a adus cinci titluri în şase ani şi a aşezat pentru totdeauna echipa piemonteză în panteonul fotbalului italian.

Succesul instantaneu nu a fost întâmplător, ci s-a născut pe baze solide. Pro Vercelli a fost primul club cu adevărat modern din Italia, atât pe teren, cât şi în afara lui. De asemenea, politica promovării tinerelor talente din propria pepinieră era un aspect foarte important. Practic, nimeni nu s-a mirat atunci când piemontezii au cucerit primul lor Scudetto, în 1908 (foto), cu o echipă a cărei medie de vârstă era de numai 20 de ani. Printre cei mai cunoscuţi jucători produşi la Vercelli în acea perioadă s-au numărat Giuseppe Milano, căpitan până în 1914, fratele său Felice, care a sfârşit mort în tranşeele Primului Război Mondial în 1915, Carlo Rampini, senzaţionalul atacant care a marcat 99 de goluri în 106 partide, sau Pietro Leone.

Pro Vercelli a devenit repede mândria provinciei. Nu doar pentru că majoritatea jucătorilor erau localnici, dar şi pentru faptul că echipa reprezenta o alternativă la marile forţe din Milano, Torino sau Genova. În chiar primul sezon în liga de elită, Vercelli s-a încununat campioană, după ce a câştigat mini-turneul disputat alături de US Milanese şi Andrea Doria. Piemontezii îşi vor păstra titlul un an mai târziu, impunându-se în dubla din finală cu scorul general de 4-2 în faţa lui U.S. Milanese.

Succesul imediat şi jocul spectaculos au adus jucătorilor din Vercelli supranumele de “Lei”, iar echipa naţională, la începutul existenţei sale, se baza în special pe fotbaliştii piemontezi. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, la meciul cu Belgia, din mai 1913, când nouă dintre titulari veneau de la Pro Vercelli. În aceste condiţii, nu a fost o surpriză faptul că, în 1910, reprezentativa Italiei a jucat prima sa partidă din istorie în echipament alb, asemănător celui purtat de formaţia la modă în acea perioadă în Cizmă. Squadra azzurra încă nu se născuse.

1910 – UN CAMPIONAT CONTROVERSAT

Deşi a cucerit şapte titluri ale Italiei, locul 5 în clasamentul all-time, la egalitate cu Torino şi Bologna, celebru a rămas campionatul pe care Pro Vercelli l-a încheiat pe locul al doilea în 1910.

La ediţia din 1909/10 a campionatului italian au participat nouă echipe. Patru din Milano (Inter, AC Milan, US Milanese şi Ausonia), două din Genova (Genoa şi Andrea Doria), două din Torino (Juventus şi AC Torino) şi Pro Vercelli. Deţinători ai ultimelor două titluri şi cu o echipă remarcabilă, “Leii” erau principalii favoriţi. Surprinzător însă, Inter, club înfiinţat în 1908, s-a ţinut tare, astfel că la final cele două echipe au încheiat competiţia la egalitate de puncte. Piemontezii aveau însă un golaveraj mai bun, 46-15 faţă de 55-26.

Pentru desemnarea campioanei, era necesară disputarea unui baraj. În baza unui articol din regulament, care susţinea că orice astfel de meci trebuie jucat pe terenul echipei cu un golaveraj mai bun, Pro Vercelli a solicitat şi a obţinut organizarea partidei. Controversa a izbucnit însă atunci când s-a decis data la care cele două echipe urmau să se întâlnească.

Prima dată propusă pentru “finala campionatului” a fost 17 aprilie, însă în acea zi mai mulţi jucători ai piemontezilor participau la un turneu al formaţiilor studenţeşti, astfel că oficialii FIGC au stabilit ca partida să aibă loc pe 24 aprilie. Pro Vercelli a refuzat şi această dată pe motiv că trei dintre cei mai importanţi jucători ai săi – Fresia, Felice Milano şi Innocen­ti – erau implicaţi într-un turneu amical al formaţiilor militare. După ce Inter nu s-a arătat dispusă să amâne meciul pentru 1 mai, având la rândul său alte aranjamente, federaţia a luat decizia definitivă ca întâlnirea să aibă loc pe 24 aprilie, în condiţiile în care alte date libere nu existau în calendar, pentru că pe 5 şi 18 mai erau programate două partide de pregătire ale proaspetei echipe naţionale.

Nemulţumit de hotărârea federaţiei, preşedintele piemontezilor, Luigi Bozino, a decis să protesteze trimiţând pe teren o echipă formată din jucători extrem de tineri, cu vârste cuprinse între 10 şi 15 ani. În mod previzibil, Inter nu a avut nicio problemă în a se impune. Ceea ce trebuia să fie un duel pe viaţă şi pe moarte, s-a încheiat cu un neverosimil 10-3 în favoarea nerazzurrilor, puşi în situaţia jenantă de a evolua împotriva unor copii şi fiind nevoiţi să suporte ostilitatea publicului local, care îi considera principalii vinovaţi pentru situaţia creată. Acea înfrângere a rămas cea mai mare din întreaga istorie a lui Pro Vercelli.

De atunci şi până în prezent, cei de la Pro Vercelli au continuat să susţină că federaţia a fost cea care le-a furat titlul care li se cuvenea de drept, evident cu complicitatea Interului, care a refuzat disputarea meciului pe 1 mai. Există însă voci care susţin că “Leii” ar fi putut câştiga şi fără cei trei jucători plecaţi la turneul amical, mai ales că beneficiau de avantajul propriului teren, dar şefii lor au ales calea mai uşoară a victimizării.

De altfel, o parte din presa vremii a notat că titularii disponibili ai lui Pro Vercelli au urmărit meciul cu Inter din spatele uneia dintre porţi, lăsând de înţeles că, dacă li se solicită, vor intra pe teren pentru a juca. Bozino a rămas însă ferm pe poziţii, iar echipa sa a pierdut o bună şansă de a-şi continua hegemonia începută cu doi ani înainte.

De asemenea, este dificil de acceptat, chiar şi pentru perioada la care ne referim, ca un turneu amical între formaţii militare să aibă întietate asupra campionatului intern. Solicitarea celor de la Pro Vercelli nu putea fi aprobată, în condiţiile în care jucătorii acestei echipe erau învoiţi pentru un eveniment aflat în afara competiţiilor organizate de federaţia italiană.

Protestul lui Pro Vercelli s-a lăsat cu sancţiuni. Toţi jucătorii au fost suspendaţi până la sfârşitul anului 1910, în afara meciurilor echipei naţionale, şi au primit amenzi de până la 200 de lire. În luna octombrie a aceluiaşi an însă, decizia a fost anulată, astfel că “leii” au rămas în prim-plan şi în următoarea perioadă, reuşind să câştige campionatele din 1911, 1912 şi 1913, încă o confirmarea că, fără ambiţia prostească a preşedintelui lor, ar fi putut să se impună şi în 1910.

ULTIMELE TITLURI ŞI DECLINUL

După sfârşitul Primul Război Mondial, Pro Vercelli a revenit printre forţele fotbalului italian, cucerind alte două titluri consecutive, în 1921 şi 1922. Vedeta acelei echipe era Virginio Rosetta, protagonistul unui scandal monstru atunci când a ales să se transfere la Juventus în 1923. Însă timpurile se schimbau, iar un oraş mic precum Vercelli nu a putut rezista în elită, mai ales că celelalte cluburi au început să profite tot mai mult de forţa lor financiară.

Chiar şi aşa, Pro Vercelli a continuat să producă mari talente pentru fotbalul italian. Cel mai cunoscut rămâne Silvio Piola, care a rămas până în prezent cel mai bun marcator din istoria Seriei A. Piola a jucat la Vercelli între 1929 şi 1934, perioadă în care a înscris 51 de goluri. Când zvonurile privind un transfer al său s-au intensificat, preşedintele clubului, Secondo Ressia, a declarat: „Nu-l vom vinde niciodată, nici măcar pentru tot aurul din lume. Dacă vom face asta, va începe declinul nostru”.

Declaraţie profetică a lui Ressia. În anul următor vânzării lui Piola la Lazio, în 1935, Pro Vercelli a încheiat campionatul pe ultimul loc în Serie A, cu doar 15 puncte. Piemontezii nu vor mai reveni niciodată de atunci în prima ligă.

Surse: 1, 2, 3, 4

Sursa foto: fcprovercelli.it