”Legenda neagră a gloriei albe”, controversatul documentar care a pus pe jar fotbalul spaniol

”Real Madrid și Franco erau mai mult decât prieteni”. Această frază, unită cu teoriile conform cărora stadionul Santiago Bernabeu a fost construit din bani publici și că Real Madrid a beneficiat într-un mod sau altul de favorurile regimului totalitar al lui Franco stau la baza unui nou documentar istoric emis de către televiziunea catalană TV 3, documentar care a provocat o polemică de dimensiuni enorme în rândul fanilor madrileni și deranj mare printre conducătorii acestui club.

Documentarul ”Legenda neagră a gloriei albe” emis joi seară de TV3 a fost realizat de Carles Torres, un regizor catalan ce locuiește de ceva vreme în capitala Spaniei și care a folosit la realizarea lui de mărturiile unor personaje ce au avut o strânsă legătură cu desfășurarea evenimentelor dintr-o perioadă ce a însemnat consacrarea celor de la Real Madrid pe plan intern și internațional.

Întâmplător sau nu, documentarul a fost difuzat cu doar nouă zile înainte de disputarea primului El Clasico al sezonului, ceea ce poate duce la o ”încălzire” semnificativă a atmosferei în această perioadă rămasă până la meciul de pe 25 octombrie.

După cum spuneam, autorul își bazează documentarul pe mărturii directe sau cronici din acea epocă a anilor 50-60, relatând presupusele favoruri primite de Real Madrid din partea guvernului condus de Franco, amenințări la adresa jucătorilor Barcelonei sau cum erau cumpărați arbitrii de către clubul madrilen.

Documentarul începe amintind că Real Madrid a fost fondat de doi frați catalani, fapt acceptat ”printre dinți” de către istoria clubului, și făcând referire la un celebru meci terminat cu scorul de 11-1 în favoarea echipei din capitală, atunci când ”fotbalul a fost învins de politică” după cum spune istoricul Jaume Sobreques. Se vorbește de presiuni, amenințări asupra jucătorilor Barcelonei și de decizia acestora de a se lăsa învinși, amintindu-se nuanțele naziste ale primaruluI Madridului din acea vreme, moment în care intră în scenă Santiago Bernabeu ca președinte al clubului Real Madrid.

• Anul 1943. Semifinalele Cupei Generalului ( actuala Cupă a Regelui ). Barcelona câștigase meciul tur cu scorul de 3-0, însă cei de la Real Madrid s-au simțit ofensați de atmosfera ostilă cu care au fost întâmpinați de către publicul catalan, fapt care a dus la o intensă campanie mediatică a presei madrilene din acele vremuri. S-a ajuns până acolo încât autoritățile au interzis deplasarea fanilor blaugrana , iar delegația Barcelonei a fost atacată cu pietre la sosirea în Madrid. După cum ulterior au relatat unii fotbaliști care făceau parte din acea echipă a Barcelonei, directorul general al Securității Naționale spaniole a intrat în vestiarul lor ținând să reamintească ”Amintiți-vă că unii dintre dumneavoastră joacă datorită generozității regimului, care v-a iertat lipsa de patriotism”, aluzie clară la cei care au fost făcut parte din banda opusă pe durata războiului civil. Cu spectatorii din tribune primind fiecare câte un fluier din partea primăriei Madridului și cu arbitrul meciului avertizând jucătorii ”Priviți cum arată stadionul. Nu putem permite să se întâmple ceva. Știți ce aveți de făcut”, fotbaliștii Barcelonei au ieșit resemnați pe gazon, scorul înregistrat la pauză fiind destul de edificator: 8-0. Bineînțeles că asta e varianta Barcelonei pe tema acestui meci, pentru că de cealaltă parte nu se vorbește decât despre o întoarcere de scor istorică în urma unui meci fabulos făcut de Real Madrid.

”Santiago Bernabeu era un mare dictator” se poate auzi în documentar, amintindu-se că acesta a participat activ în la cucerirea Barcelonei în timpul războiului civil din Spania. ”Iubesc și stimez Catalunya în ciuda catalanilor” ar fi spus președintele Real Madrid, declarație pe care nu a rectificat-o niciodată în ciuda faptului că ”interesele politice ale acelor vremuri o cereau”.

Primul punct fierbinte al documentarului este construcția actualului stadion de către Real Madrid, autorul centrându-se pe ”ajutorul primit de către clubul madrilen pentru a își ridica arena din fonduri publice, cu banii tuturor spaniolilor, cu același materiale folosite și la construcția la construcția Mausoleului din Valle de los Caidos” ( El Escorial, Madrid ), un adevărat simbol al acelei dictaturi, prin care Franco își omagia partizanii căzuți în perioada războiului civil. În documentar se susține că subvenția primită de Real Madrid pentru construirea stadionului s-a ridicat la aproximativ un milion de pesetas, sumă imensă în acele vremuri.

Varianta clubului Real Madrid, susținută și ea cu documente, este că stadionul Santiago Bernabeu a fost construit cu banii obținuți din banii abonaților, bani care ulterior le-au fost returnați.

Transferul lui Di Stefano la Real Madrid este una din temele fierbinți ale acestui documentar. S-a scris și dezbătut mult pe acest subiect, iar materialul difuzat de către televiziunea catalană nu aduce multe noutăți în prim plan. Povestită pe scurt, istoria e următoarea: Barcelona ajunge la un acord cu Millionarios, fotbalistul argentinian ajunge la echipa blaugrana, echipă cu care joacă trei amicale, însă autoritățile nu îi permit clubului catalan să îl transfere.

Dacă intrăm în detalii, această poveste începe să se desfășoare și ea pe două versiuni diferite. Anul 1953, luna mai. Di Stefano ajunge pe aeroportul Barajas din Madrid, acolo de unde este preluat imediat de oficialii clubului Barcelona pentru a călători spre capitala catalană. Fotbalistul se instalează în oraș, timp în care ”Marti Carreto, președintele Barcelonei, este amenințat cu dure controale fiscale la fabrica sa de textile și cu represalii la adresa familiei dacă nu renunță la acest transfer”.

Cealaltă versiune, venită dinspre Madrid este că Barcelonei i s-au părut exagerate pretențiile financiare puse pe masa negocierilor de către președintele de la Millionarios ( 27 000 dolari ), fapt de care a profitat Santiago Bernabeu care și-a trimis președintele la Bogota pentru a plăti clubului columbian suma cerută. Problema se complică aici pentru că River Plate susținea că deține drepturile asupra jucătorului, considerat fugitiv, iar Millionarios nu era recunoscut de către UEFA. Între timp, Barcelona plătise jumătate din suma cerută de către River Plate, iar transferul lui Di Stefano devenea o afacere la patru capete.

Aici, varianta oferită dinspre Barcelona deviază iar pe un curs diferit, susținându-se că Real Madrid beneficiază de ajutorul autorităților care găsesc o soluție ciudată chiar în cadrul Consiliului de Miniștri ai Guvernului lui Franco. Di Stefano urma să joace, în mod alternativ, câte un an la fiecare dintre cele două echipe. Barcelona nu acceptă acest pact și renunță la transferul argentinianului, acesta fiind prezentat de către clubul blanco în luna septembrie a acelui an, pentru ca în octombrie să marcheze două goluri în El Clasico, meci câștigat cu 5-0 de către Real Madrid.

Discuția pe marginea acestui controversat transfer nu este întâmplătoare și este strâns legată de una dintre cele mai glorioase perioade din istoria clubului Real Madrid, câștigarea celor cinci Cupe ale Campionilor de formă consecutivă în perioada anilor 50.

Din mărturiile prezentate în documentar, nu puține și nu doar dintr-o singură ”bandă”, printre care și cea a nepotului lui Franco, istoria ar fi următoarea. ”Real Madrid avea acum al doilea stadion din lume ca mărime, pe Di Stefano, considerat cel mai bun fotbalist al momentului, și îi mai lipsea cea de-a treia piesă din puzzle: proiecția internațională”. Ajunși în acest moment e bine de precizat că în 1953 Real Madrid avea în palmares doar două titluri naționale, unul câștigat în sezonul 1931-1932, celălalt în sezonul imediat următor, 1932-1933, față de șase ale Barcelonei, cinci dintre ele câștigate după preluarea puterii de către Franco. A urmat o răsturnare dramatică a situației, în perioada 1953-1975 ( anul morții lui Franco ), Real Madrid câștigând nu mai puțin de 14 titluri in Primera Division, față de cele trei ale Barcelonei. Asta pe lângă seria reușită în Cupa Campionilor, care este o altă poveste și căruia îi este dedicat următorul segment al acestui documentar.

Miguel Rios, jurnalist spaniol, povestește cum Raimundo Saporta, vicepreședintele de atunci de la Real Madrid, îi spunea ”Suntem o echipă de provincie. Trebuie să transformăm Real Madrid într-o echipă europeană. Prin Real Madrid vom cuceri Europa. Biblia jurnalismului sportiv e L´Equipe, iar L´Equipe ne ignoră” . Drept urmare, Saportă invită doi jurnaliști ai ziarului francez la un meci al celor de la Real Madrid, îi tratează ca pe niște invitați speciali, iar ulterior, la Paris, pune bazele viitoarei Cupe a Campionilor.

”Primele ediții ale Cupe ale Campionilor nu au o greutate sportivă semnificativă. Santiago Bernabeu, vicepreședinte in comitetul care organiza noua competiție, a desenat-o astfel încât să își favorizeze echipa. Printre invitați  nu erau  cluburile engleze, nici Barcelona, echipe care dominau fotbalul european în acele momente. Real Madrid era o echipă de rang secund, nu era printre cele de categorie grea. ” se spune în mărturiile celor intervievați de Carles Torres în documentar.

Lista celor 16 participante cuprindea doar 7 campioane naționale (RSC Anderlecht, AGF Arhus, Djurgårdens IF, AC Milan, Real Madrid, Stade de Reims și Rot-Weiss Essen; dar nicio echipă engleză. Acest fapt l-a supărat pe Gabriel Hanot, deranjat totodată și de o declarație venită dinspre Wolverhampton Wanderers, care susțineau că sunt cei mai buni de pe continent datorită unor victorii în jocuri amicale împotriva lui Kispest Honvéd și Spartak Moscova. ( wikipedia ).

In finala celei de-a doua ediții ( vs Fiorentina ), arbitrul inventeaza un penalty inexistent în favoarea echipei spaniole. O dată cu ascensiunea europeană a celor de la Real Madrid apare și problema arbitrilor. ”În acea epocă, a celor cinci Cupe ale Campionilor, arbitrilor li se făceau cadouri ceasuri și erau invitați la masă. Oficialii Real Madrid se duceau pe aeroport să primească arbitrii, în însoțeau la hotel, însă asta o făceau toți.”

E clar că Franco a utilizat ca propagandă imaginea oferită de Real Madrid în exteriorul Spaniei, însă a beneficiat Real Madrid de favorurile regimului? se întreabă autorul documentarului, făcând referire la ”viteza” cu care au fost ”naționalizați” jucători precum Di Stefano sau Puskas, cu scopul de a elibera locul destinat jucătorilor străini.

”Mie nu mi-a spus niciodată că ține cu Real Madrid, însă eu cred că da, trăgea cu Real Madrid, așa cum o făceau aproape toți în acea perioadă” spune Francisco Franco, însuși nepotul dictatorului.

Și se revine la tema arbitrajului. ”A fost o perioadă, și aici nu încape îndoială, în care Real Madrid a beneficiat de favorurile arbitrilor. E clar că înclinarea era merengue.” spune în documentar ziaristul Jose Maria Garcia, în timp ce arbitrul Antonio Camacho ( Primera Division 1967-1976 ) dă verdictul ”drept dovadă, în acei ani Barcelona a câștigat o singură dată titlul de campion”, făcând referire la perioada în care fluierașii spanioli erau conduși de Jose Plaza Pedraz, pe finalul dictaturii lui Franco.

Arbitrii care defavorizau Real Madrid sufereau ulterior tot felul de represalii, dacă se poate spune așa, fiind opriți de la delegări timp de câteva luni sau lăsați fără acces la competițiile europene, însă fără a se da sancțiuni oficiale pentru a nu ieși în evidență. Este dat exemplu cazul arbitrului Garcia de Loza, care după un Real Madrid – Barcelona 0-2 nu a mai arbitrat timp de cinci ani pe stadionul Santiago Bernabeu, urmat de un altul, în care madrilenilor li se fluieră penalty la un fault comis mulți metri în afara careului.

Toate aceste amănunte, luate cap-coadă, îl fac pe autorul documentarului să afirme la final ”Real Madrid a fost stindardul propagandistic al lui Franco. Fără ajutorul lui nu s-ar fi construit stadionul Santiago Bernabeu, nu ar fi ajuns acolo Di Stefano și nici nu ar fi reușit să proiecteze imaginea în Europa după câștigarea primelor cinci ediții ale Cupei Campionilor Europeni. E corectă recunoașterea meritelor sportive ale gloriei acestui club, însă e la fel de corect să spunem că această legendă neagră nu s-a născut din întâmplare.”

Efectele difuzării documentarului nu au întârzâiat să apară. Carles Torres primind amenințări cu moartea prin intermediul rețelelor sociale, după cum chiar el spune într-un interviu acordat postului de radio RAC 1, în timp ce dinspre Real Madrid există zvonuri că avocații clubului studiază opțiunea de a da în judecată atât regizorul, cât și televiziunea catalană care a difuzat controversatul documentar.

P.S Franco ( Francisco Franco ) a fost șeful suprem al statului spaniol în perioada 1939-1975.