LADISLAU RAFINSKI
23 aprilie 1905 – 31 iulie 1981
Pe 23 aprilie 1905, pe străzile orasului Miskolc din Ungaria, se năștea o figură marcantă a fotbalului românesc: Ladislau Rafinski, cunoscut în cercurile fotbalistice occidentale sub numele de László Raffinsky. Născut sub coroana Austro-Ungariei, micul László nu ar fi putut ghici că destinul îl va duce în cărțile de istorie ale fotbalului!
Anii premergători Primului Război Mondial în Austro-Ungaria au fost marcați de o efervescență sportivă aparte. Fotbalul, această nouă pasiune importată din Occident, începea să cucerească inimile oamenilor din Ungaria. Puștiul Rafinski, crescut în familia sa în ritmul rapid al unei Europei care se transformă, a fost copt în această atmosferă de promisiuni și schimbări. Ca mulți dintre băieții de vârsta sa, a descoperit mingea de fotbal nu ca o jucărie, ci ca o cale de exprimare, de libertate și de răscumpărare socială.
Odată cu reglementarea granițelor după marele conflict mondial și formarea noului stat român, Ladislau Rafinski se va identifica cu destinul pe care îl purta în sânge – fotbalul. În 1924, la vârsta de 19 ani, tânărul jucător a semnat cu Unirea Timișoara. Acest moment a reprezentat începutul unei odisei care va transforma un băiat din Miskolc într-un nume legendar în fotbalul românesc.
Timișoara l-a adoptat rapid pe Ladislau Rafinski. Aici, pe terenurile care tremurau sub frunzele plopilor în vânt, tânărul Ladislau a învățat arta fotbalului. A cunoscut frigurile iernii care-l făceau mai tare, și căldurile verii care-i testau rezistența. În 1925, a trecut la CA Timișoara, apoi în 1927 la Chinezul Timișoara.
Anul 1929 marchează un moment de cotituri în cariera lui Ladislau Rafinski. La vârsta de 24 de ani, datorită reputației pe care și-o construise în Banat, tânărul mijlocaș a fost chemat la Juventus București. Această decizie avea să fie cea mai inspirată a clubului din Capitală. Cu Rafinski în formație, alături de Emerich Vogl și sub îndrumarea unui management croit pe cucerirea titlului, Juventus București a intrat într-o perioadă de dominație absolută.
Sezonul 1929-30 a devenit legendă în analele fotbalului românesc nu doar pentru că Juventus a câștigat campionatul, ci pentru performanțele individuale uluitoare ale lui Rafinski. Statisticile acestui sezon par rupte de realitate: în doar 14 apariții în competiția internă, Ladislau Rafinski a reușit să marcheze 18 goluri. Cea mai remarcabilă performanță avea să vină într-un meci din sferturile de finală.
Pe 16 martie 1930, la Stadionul ONEF din București, Juventus s-a confruntat cu Dacia Unirea Brăila – o echipă care nu avea nici cea mai mică șansă în fața formației din Capitală. Ce s-a întâmplat apoi a intrat în istoria fotbalului românesc pentru totdeauna. Cu o abilitate ce părea imposibilă, Rafinski a marcat zece goluri într-un singur meci. Juventus a câștigat cu un incredibil 16-0. Mulțumit și copleșit de ceea ce vedea, arbitrul nu putea decât să ia notițe cu golurile.
Zece goluri într-un meci – recordul absolut în prima ligă de fotbal din România! Ladislau Rafinski nu era doar un jucător de fotbal – era forța brută a unui demiurg care știa doar cum să mute mingi în spatele adversarilor.
În 1930, ceva de neimaginat avea să se realizeze: fotbalul mondial s-a reunit pentru prima oară în istoria sa într-o competiție care urma să schimbe pentru totdeauna sportul cu mingea rotundă. Uruguay, gazda Campionatului Mondial de Fotbal, a deschis ușile sale pentru o sărbătoare mondială a pasiunii oamenilor. România era acolo – și Ladislau Rafinski era cu ea.
Povestea convocării lui Rafinski pentru turneul din Uruguay este de-a dreptul o dramă teatrală. Compania Astra Română, unde Rafinski și Emerich Vogl lucrau ca ofițeri în birou, i-a interzis inițial să plece. Să plece însemna să-și abandoneze posturile, și compania nu-și permitea lipsuri în rândurile cadrelor sale. Dar federația de fotbal nu a cedat. Secretarul Octav Luchide s-a deplasat personal cu o scrisoare de la Regele Carol al II-lea al României. Era o scrisoară care spunea ceva mai mult decât cuvinte – era o decizie de stat. Astra Română a cedat în fața regelui și a luat-o la cunoștință.
La 14 iulie 1930, pe stadionul Pocitos din Montevideo, România a intrat în istorie. Cu Ladislau Rafinski în formulă, formația lui Constantin Rădulescu s-a confruntat cu Peru. Spectacolul care urma avea să fie memorabil din mai multe motive.
Ladislau Rafinski a făcut un meci mare iar tricolorii au câștigat 3-1, cu Stanciu și Kovacs marcând la capătul meciului pentru a consfinții victoria. Dar ceea ce a intrat în istorie a fost un incident care a schimbat pentru totdeauna fotbalul. În minutul 70, căpitanul peruanilor Plácido Galindo, un jucător care se simțea frustrat de tactici mai aspre ale românilor, a cedat nervilor și a fost eliminat de arbitru. Pentru prima dată în istoria Campionatului Mondial de Fotbal, un jucător era dat afară de pe teren.
Cinci zile mai târziu, la 21 iulie 1930, Uruguay – gazda și favorita clară a turneului – a jucat împotriva României. Pe stadionul monumental Estadio Centenario, cu 57.735 de spectatori prezenți, Rafinski și colegii săi au dovedit că sunt adversari de valoare. Dar Uruguay, în forma deplină a sa, a dominat și a câștigat 4-0.
Performanța lui Ladislau Rafinski la turneul mondial nu a trecut neobservată. A fost unul dintre cei mai buni fotbaliști tricolori – o recunoaștere pe care puțini jucători o primesc pentru o primă experiență internațională. La 25 de ani, Rafinski era deja un nume cunoscut pe planul mondial.
După realizările dar și dezamăgirile pe plan internațional, Ladislau Rafinski s-a întors la Timișoara. În 1931 a semnat cu Ripensia Timișoara, o echipă care tocmai fusese legalizată să joace în competițiile oficiale după o perioadă când statutul de profesionalism o ținea pe tușă. Rafinski s-a dovedit fi fost elementul catalizator de care Ripensia avea nevoie.
În sezonul 1932/33, Ripensia a câștigat titlul de campioană al României. Ladislau Rafinski a jucat un rol crucial în acest triumf: a reușit 11 goluri în doar 13 apariții. Performanța sa a fost atât de remarcabilă încât a ajuns al doilea marcator al campionatului, după Ștefan Dobay. Din nou, Rafinski era pe podiumul performanței.
Cu Ripensia, viața lui Rafinski era pe cât de agitată pe cât de productivă. Dar în 1934, pasiunea pentru aventură – sau poate dorința de a se testa în alte sisteme de joc – l-a împins către Cehoslovacia. Acolo, a semnat succesiv cu SK Židenice, Viktoria Plzeň și DFC Prag. Pe pământul cehoslovac, Rafinski a lucrat cu sisteme tactice diferite, cu arbitraje mai stricte, cu adversari din alte școli de fotbal. Experiența cehoslovacă, deși nu i-a adus goluri semnificative, l-a maturizat ca jucător și i-a lărgit orizonturile.
În 1936, Ladislau Rafinski s-a întors în România, semând cu Rapid. Aceasta a fi cea de-a patra mare perioadă a carierei sale. La Rapid, Rafinski nu s-a evidențiat prin multe goluri, dar a fost o prezență constantă și sigură în teren. Performanța extraordinară pe care a realizat-o în acei ani a fost cucerirea unor titluri succesive în Cupa României.
Rapid a câștigat patru Cupe României consecutive – 1936/37, 1937/38, 1938/39, 1939/40. Ladislau Rafinski a fost parte a acestor victorii, deși a participat activ la finală doar în 1938, când a transformat în gol un penalty în victoria 3-2 împotriva echipei CAM Timișoara.
În 1940, după câștigarea Cupei României în finala contra echipei Venus – unde Rapid câștigase 3-2, s-a întâmplat o catastrofe administrativă. Patru jucători de la Rapid au fost arestați: Ladislau Rafinski, Iuliu Baratky, Ștefan Auer și Ion Bogdan. Ordinul de arestare a venit din partea lui Gabriel Marinescu, ministrul de interne și prefectul Bucureștiului – dar și președintele clubului Venus.
Marinescu, cu multe relații și influență, nu putea accepta victoria Rapidului. Scandalul care a urmat a fost de-a dreptul ofensiv: patru jucători care celebrau o victorie legitimă au fost duși în arest. Dar presiunea publică și mass-media au intervenit. După câteva zile în penitenciar, cei patru jucători au fost eliberați. Presa a dezvoltat o campanie agresivă împotriva abuzului arbitrar al puterii. Justiția, pe care o părăsise deja Marinescu, a triumfat – cel puțin pentru o vreme.
După 1940, cariera de jucător a lui Rafinski a intrat în declin. Fotbalul îi ceruse suficient din viață, iar rănile acumulate au lăsat urme. În 1944, după ce Al Doilea Război Mondial își închisese rănile, Rafinski s-a retras din competiția activă.
Dar Ladislau Rafinski nu a dispărut din fotbal. A devenit antrenor. De la 1944 până în 1964, aproape două decenii, a antrenat diferite echipe din diviziile inferioare. A fost la Prahova Ploiești, la Aurul Brad, la Chimica Târnăveni și la Aurul Zlatna. Nu ar fi dus francizele de prestigiu, dar jucătorii tineri din aceste echipe au beneficiat din plin de cunoașterea și experiența marelui Rafinski.
Rafinski și-a petrecut ultimele zile la Cluj, unde, la 76 de ani, pe 31 iulie 1981, și-a închis ochii pentru ultima dată. A murit departe de Timișoara, care-l iubise atât de mult, și de București, care-i devenise al doilea acasă. A murit în Cluj, departe de reflectoarele luminilor, dar cărțile de istorie ale fotbalului nu l-au uitat.
Ladislau Rafinski rămâne o figură marcantă în fotbalul românesc din perioada interbelică. A câștigat două campionate, patru cupe ale României, a marcat zece goluri într-un singur meci – un record greu de egalat vreodată, a reprezentat țara sa la primul Campionat Mondial de Fotbal. A suferit nedreptăți și a depășit obstacole.
