“Please don´t call me arrogant, but I´m European Champion and I think I´m a special one”.
Foarte încrezător, cu nasul pe sus și arogant. Așa și-l vor aminti mulți pe José Mourinho. Sau așa își vor dori mulți să și-l amintească. Adevărul, așa cum este el, gri, îl pune pe portughez într-o umbră plictisitoare și autodistructivă. După „retragerea” regelui neîncoronat de la Manchester United, mulți rămân totuși cu imaginea idolului portughez pe care l-au urmărit încă de pe vremea când câștiga Liga Campionilor cu FC Porto și era prezentat la Chelsea în vara anului 2004.
Cu Roman Abramovich în spate, care arunca cu banii în stânga și în dreapta, cu mulți jucători interesanți în lot, dar fără o oarecare structură sau direcție, echipa era confuză și nu avea încă un proiect venit de la un antrenor, gândit pe câțiva ani. Similar cu ce a găsit Mourinho la United după plecarea lui Sir Alex Ferguson. Aici a intrat el pentru prima oară în scenă, din postura de antrenor cu o filozofie, cu mare încredere în propriile puteri, știa ce dorea și a dat clubului o cultură și un spirit de luptă cu ajutorul unor jucători precum Cech, Terry, Carvalho, Lampard, Makelele sau Drogba. Mourinho nu era doar un antrenor, era tatăl jucătorilor pentru care aceștia își dădeau viața pe teren. Astfel au venit două campionate în vitrinele clubului, iar Chelsea arăta ca o mașină care ar domina Anglia și Europa în următorii ani – dar apoi a venit al treilea sezon (!!!). Ceva care avea să-l urmărească pe Mourinho mulți ani.
O echipă a lui Chelsea care era pentru prima dată în doi ani într-o criză majoră și acest lucru s-a încheiat odată cu demiterea lui Mourinho, după un rezultat dezamăgitor împotriva celor de la Rosenborg. La revedere și mulțumiri. Omul care, în ochii fanilor, a fost principalul personaj din spatele celor două campionate câștigate, a dispărut ca măgarul în ceață.
După episodul Stamford Bridge, portughezul a plecat la Inter, unde a avut din nou câștig de cauză, devenind din nou „tăticul” jucătorilor. Din nou aceștia s-au luptat și au câștigat pentru Mourinho reușind tripla: campionatul, cupa și trofeul Champions League. Aici începea să se contureze celebra expresie „parcarea autobuzului”, filozofie ce avea să fie împrumutată de mai mulți antrenori români în următorii ani. Nu-i păsa deloc cum își atingea obiectivul, scopul scuza mijloacele, doar titlurile contau, iar acest lucru a fost întotdeauna îndragit în capitala Spaniei, Madrid, acolo unde a și plecat Jose.
Perioada petrecută la Real, nu are nevoie de nici o prezentare. Și aici a câștigat titlul. Dar pe lângă ura dezvoltată față de eterna rivală de pe Camp Nou, Barcelona: stilul ultra defensiv al lui Mourinho se transforma ușor, ușor, într-un stil tot mai distructiv. Atât pentru echipa sa, cât și pentru personalitatea sa. Adesea se simțea din ce în ce mai agitat – paranoic, neprotejat. Ca un animal sălbatic, vânat. Numeroase videoclipuri de pe YouTube din renumitele El-Classico vă pot reaminti cât de tulbure și dezgustător a fost fotbalul spaniol în Era Mourinho. Suporterii, publicul, erau „sătui”, la fel și jucătorii. Pe picior de plecare, Chelsea stătea la pândă și îl aștepta cu brațele și cu buzunarele deschise, „acasă”, pe eroul, legenda și mitul „the special one”.
Astfel în vara anului 2013, Mourinho revine în Anglia, fanii erau în extaz. The Godfather era așteptat să salveze din nou imaginea clubului și să readucă echipa pe culmile gloriei. Oamenii știau ritmul, antrenorul lor preferat avea nevoie de un an să adune echipa și să o scoată din haos, sezonul 2 unde câștiga un al treilea titlu de Premier League asigurat cu 1-0 împotriva lui Crystal Palace, în mai 2015. Ca mai apoi anul 3 să fie din nou ca anul de facultate unde studenții nu mai au chef de profesori și profesorii nu mai au chef de elevi.
Mulți au crezut că Mourinho a terminat cu Anglia – acesta nu și-a ascuns niciodată dragostea față de Chelsea. Prin urmare, a venit ca o surpriză când un club disperat îmbrăcat în roșu, din orașul Manchester l-a prezentat pe José în vara anului 2016.
A reînceput circul.
În primul său sezon la club a câștigat Community Shield, Cupa Ligii și UEFA Europa League. În al doilea sezon, echipa a fost în postura de a se lupta pentru campionat și probabil ar fi câștigat dacă nu ar fi existat echipa istorică a lui Manchester City, sub conducerea lui Pep Guardiola.
Apoi a venit sezonul 3. BOOM! Controverse, conflicte cu jucătorii etc. După cel mai rău început din Premier League, clubul, jucătorii, fanii, s-au săturat din nou de portughez. 18 decembrie 2018, Mourinho a fost concediat de Manchester United. El a condus probabil pentru ultima oară o echipă din Premier League. Astfel, cea mai mare ligă din lume a pierdut o personalitate uriașă.
Când ne gândim la Mourinho din ultimii 15 ani, ne gândim la omul care și-a apărat șansele cu orice mijloc, mergând pe argumentul „câștigătorul are întotdeauna dreptate”, distrugând jocul tiki-taka al Barcelonei prin mijloace neortodoxe, ultimul an a fost rușinos și jenant pentru omul pe care mulți îl consideră o legendă.
Nimeni nu știe ce s-a întamplat cu ideile și încrederea în sine pe care Mourinho le afișa în 2004, ajungând să fie huiduit de toți diavolii din iadul Manchester.
Oamenii vor fi întotdeauna recunoscători pentru contribuția sa de la Porto, Chelsea, Inter sau Real și nelipsiți vor fi cei care îi vor lăuda ideile. Din păcate nu și fanii lui United. Impresia proastă cu care aceștia au rămas, pentru ei Mourinho nu va însemna decât o altă încercare de a o readuce pe Manchester United în perioada de glorie din „Era Ferguson”.
