Seara de 21 aprilie 1971 ar fi putut fi una obișnuită. Un meci amical, fără miză oficială, pe un stadion provincial din nordul Iugoslaviei. Dar fotbalul are uneori obiceiul de a transforma repetițiile în spectacol — și Dembrovschi știa mai bine decât oricine că mingea nu ține cont de calendar.

Novi Sadul primăverii lui 1971 era un oraș al fotbalului. Pe Stadionul Vojvodina, 30.000 de oameni veniseră să-și vadă naționala — gazda unei seri pe care o credeau, firesc, a lor. Iugoslavia tocmai încheiase un duel reușit cu Olanda și avea la ea acasă un bilanț impresionant de meciuri fără înfrângere. Vujadin Boškov, antrenorul lor, vorbea cu optimism înaintea fluierului. Presa locală vedeau maxim un egal pe care puteau tricolorii să-l scoată. Iugoslavia era favorită clară în rândul tuturor jurnaliștilor iugoslavi.

Au greșit.

Contextul: o echipă în plin proces de consolidare

România nu venea la Novi Sad cu mâinile goale. Tricolorii lui Angelo Niculescu traversau una dintre cele mai fertile perioade din istoria lor modernă — participarea la turneul final al Campionatului Mondial din Mexic, 1970, le lăsase o urmă de încredere și un vocabular tactic pe care adversarii nu-l mai cunoșteau la fel de bine.

Dar venea și cu temeri. Meciul de la Novi Sad era, în fond, o repetiție generală. La 16 mai, la Bratislava, România urma să joace unul dintre cele mai importante meciuri ale grupei preliminare pentru Campionatul European — față în față cu Cehoslovacia. Niculescu voia să testeze, să calibreze, să vadă dacă oamenii sunt pregătiți pentru presiune.

Echipa lui Niculescu nu mai pierduse acasă de mult timp, dar tocmai de aceea deplasările contau — ele spuneau alt adevăr. Și Iugoslavia era una dintre cele mai grele deplasări posibile. Džajić, extrema lor de geniu, era unul dintre cei mai buni jucători din Europa. Jerković și Oblak formau un mijloc de teren pe care puțini îl dezechilibrau.

Cele două echipe — Garniturile de start

Privind foaia de joc, detaliile vorbesc singure. Cornel Dinu era căpitanul, stânca din centrul defensivei. Mircea Lucescu — la a 29-a selecție — construia jocul dintr-o poziție înaintată. Florea Dumitrache, golgeterul cu reputația de a ști unde se află poarta, era vârful. Dar omul serii avea să fie altul.

Prima repriză — Tatonare și prudență

Ziarul Sportul din 22 aprilie 1971 descria prima repriză ca una marcată de „echilibru”, cu Iugoslavia deținând „un ușor ascendent” în intervalul minutelor 32-40. Nimic tranșant. Nimic devastator. Ambele echipe se priveau cu respectul adversarilor care știu că greșeala se plătește scump.

Džajić, cel mai periculos om al gazdelor, câștigase câteva dueluri directe cu Sătmăreanu pe flancul stâng, dar Răducanu intervenise cu siguranță ori de câte ori situațiile deveniseră critice. La o lovitură liberă din minutul 25, portarul român prinsese ferm șutul lui Bukal trimis prin „zid”, de la 25 de metri. Semnalul era clar: România nu se clintea.

Cel mai înfrigurător moment al reprizei venise în minutul 34 — Džajić pătrunsese singur în careu și, de la 8 metri, trimisese mingea pe lângă bară. Cei 30.000 de spectatori suspinaseră. Gazdele mai aveau o jumătate de oră să facă același lucru.

La pauză: 0-0. Și o senzație ciudată, pe care tribuna iugoslavă nu voia s-o recunoască — că oaspeții în tricouri albe nu veniseră doar să supraviețuiască.

Minutul 57 — Golul care a tăcut un stadion

Cei care au văzut golul de la Novi Sad — și ziariștii sârbi l-au descris cu un respect greu de disimulat — vorbeau despre un șut în care precizia și îndrăzneala se îmbinaseră perfect. Dembrovschi nu șutase pentru a se testa. Șutase pentru a marca. Și o făcuse.

Dujković — intrat la pauză în locul lui Vukcevic — nu avusese nicio șansă. Mingea „l-a pus șah-mat”, cum scria corespondentul ziarului Sportul în relatarea sa telegrafică din Novi Sad: „Sătmăreanu pasează lui Dembrovschi, acesta face câțiva pași și, de la 25 de metri, trimite un șut superb, la păianjen.”

Reprizia a doua — Maturitate sub presiune

Conducerea 0-1 a aprins un foc sub banca iugoslavă. Boškov a reacționat la pauza de la 45 — trei schimbări dintr-o dată, inclusiv fundașul Rajković înlocuit cu Stepanović. Mesajul era clar: totul pe atac.

Și Iugoslavia a atacat. Minute în șir, presiunea gazdelor a crescut. Tribuna striga, tribuna împingea. Dar ceva la echipa României se schimbase față de cea care tatonase în prima repriză. Tricolorii ieșeau din apărare cu adresă — nu degajări haotice, ci pasă precisă la omul demarcat, un joc construit care punea imediat adversarul în dificultate.

Lucescu și Dumitrache orchestrau contraatacuri rapide. Dinu și Coe — cuplul de fundași centrali — respingeau totul. Anca acoperea impetuos zona mediană. Răducanu, când era solicitat, era acolo.

Minutul 76 adusese cea mai mare ocazie de a dubla avantajul: Dumitrache pătrunsese singur cu portarul, dar în încercarea de a-l fenta pe Dujković, alunecase și ratase mingea. Poate cel mai mare reproș al serii. Dar scorul rămânea 0-1.

Iugoslavia avusese și ea momentul ei de speranță — în minutul 79, o lovitură liberă a lui Džajić lovise bara. Bara. Nu plasa. Cea mai subțire dintre granițe, în fotbal, este tocmai aceea.

Cronologia meciului

Dembrovschi — Omul unui șut de legendă

Emerich Dembrovschi juca la SC Bacău, departe de marile vitrine ale fotbalului românesc. Nu era jucătorul despre care se vorbea la masa de seară. Nu era Dumitrache, cu al său palmares de golgeter. Nu era Lucescu, cu inteligența lui de constructor de joc. Era, în schimb, unul dintre acei fotbaliști care, când primesc mingea în spații deschise, știu exact ce au de făcut cu ea.

La Novi Sad a fost al 16-lea meci al lui Dembrovschi în tricoul național. Al 4-lea gol. Și probabil cel mai frumos. Un șut din 25 de metri care nu s-a dus undeva vag spre poartă, ci a ales un colț precis — cel mai greu de atins pentru un portar. Ziarele din Belgrad l-au remarcat imediat. Reporterul Politike, Miljan Miljanić, fostul antrenor al Stelei Roșii, scria în ediția de a doua zi că golul „trădează un jucător care a intuit perfect culoarul liber”.

Poate că fotbalul românesc nu i-a oferit lui Dembrovschi totdeauna vitrina pe care o merita. Dar la Novi Sad, pe 21 aprilie 1971, pe Stadionul Vojvodina, i-a oferit ceva mai prețios: un moment perfect.

Ce spunea presa iugoslavă a doua zi

Mă așteptam ca partida să fie foarte dificilă pentru noi și nu sunt de loc surprins de rezultat. Românii joacă bine, fiind foarte periculoși.

— Dragan Džajić, căpitanul Iugoslaviei, după meci

Statistici și date tehnice

Impactul: confirmarea unui drum și pregătirea pentru Bratislava

Victoria de la Novi Sad nu era un scop în sine. Era o confirmare — că echipa construită de Angelo Niculescu în jurul generației Mexic 70 era stabilă, maturizată și capabilă să bată adversari de cel mai înalt nivel în deplasare. Că Răducanu putea fi un portar de mare clasă și în afara granițelor. Că Dinu și Coe formau un cuplu defensiv în care oponenții puteau lovi mult și primi puțin.

Reporterul Constantin Firănescu, trimisul special al ziarului Sportul la Novi Sad, scria a doua zi: „Echipa noastră a marcat un progres general față de pregătirea anterioară. Victoria obținută ne stimulează pentru meciul de la 16 mai cu puternica echipă a Cehoslovaciei.”

La 16 mai 1971, la Bratislava, România pierdea 0-1 în minutul 88, printr-un gol al lui Veselý. O înfrângere dură, care împingea calificarea spre incertitudine. Dar drumul de la Novi Sad la Bratislava — și înapoi, la victoria 2-1 acasă contra Cehoslovaciei în noiembrie — era unul construit pe acea seară de primăvară când 30.000 de iugoslavi văzuseră ceva ce nu se așteptau să vadă.

O echipă română care venise să câștige. Și câștigase.

De ce contează și azi

Fotbalul are nevoie de povești ca cea de la Novi Sad. Nu pentru că era un meci cu trofeu în joc sau o finală de campionat. Ci tocmai pentru că nu era. Era un amical, un test, o seară de primăvară pe un stadion iugoslav — și totuși, acolo s-a văzut ceva real: o echipă bine pusă la punct, un jucător din Bacău care a șutat ca un maestru, și o victorie care a ajuns în ziua următoare pe prima pagină a presei belgradeze.

Fotbalul românesc al începutului de ani ’70 nu mai e o amintire vie pentru mulți. Dar el a existat. A câștigat în deplasare la Novi Sad, s-a calificat la Mondiale în Mexic, a bătut Cehoslovacia pe propriul teren. Generația lui Niculescu, Lucescu, Dumitrache și Dembrovschi a construit fundamente pe care mulți le-au uitat prea repede.

Seara de 21 aprilie 1971 merită să rămână în memorie. Nu pentru că a schimbat istoria. Ci pentru că a confirmat că, uneori, un singur șut perfect spune mai mult decât o mie de cuvinte.

—

tikitaka.ro · Meciuri de legendă

tikitaka.ro · Arhiva fotbalului românesc · Meciuri de legendă