Gara din Copșa Mică arăta, în vara lui 1953, ca oricare altă gară de linie secundară din Ardeal: peron scurt, clădire joasă, un ceas care mergea când avea chef. La câteva sute de metri, muncitorii de la Sovromgaz începuseră să care pământ pentru ceva ce localnicii nu mai văzuseră până atunci — un stadion. Teren de fotbal, pistă de o sută de metri, toate cele necesare unui oraș care abia își căuta identitatea sportivă.

Presa mediașeană a vremii, Zori Noi, a consemnat șantierul ca pe o dovadă de progres. Puțini bănuiau atunci că locul avea să găzduiască, în următoarele șapte decenii, șapte echipe diferite, sub tot atâtea nume — și că povestea lor avea să fie scrisă în trei limbi, română, maghiară și germană, în paginile acelorași ziare de provincie.

Primul meci pe care arhivele îl scot la iveală s-a jucat în februarie 1955. Flacăra Copșa Mică a primit vizita Flamurii Roșii 8 Mai din Mediaș și a câștigat cu 4-2, pe un teren pe care ziarul îl numea „terenul Flacăra din comuna Copșa Mică” — pentru că, la acea dată, Copșa Mică era încă o comună, nu un oraș.

Doi ani mai târziu numele se schimbase deja. Sub eticheta Energia 8 Copșa Mică, echipa juca în campionatul regional, cu meciuri programate duminica, la ora nouă dimineața, pe terenul din localitate. Adversarii aveau nume care astăzi sună aproape exotic: Flacăra Roșie, Locomotiva Sighișoara, Recolta Alma. În spatele echipei se distingea o instituție care revine constant în paginile de atunci — uzinele chimice „Nicolae Teclu” din Copșa Mică, numite după chimistul transilvănean care a dat lumii arzătorul care îi poartă numele.

De la finalul anului 1957, numele care domină paginile sportive ale Mediașului e Victoria Copșa Mică. Nu era doar o echipă de fotbal, ci un club în sensul vechi al cuvântului: secție de handbal masculin și feminin, atletism, tir, volei. La conducere se afla Ioan Chiorcoș, președintele clubului menționat într-o notă din februarie 1963 alături de omologul său de la C.I.L. Blaj.

Fotbaliștii Victoriei jucau în campionatul regional contra unor nume care aveau să rămână în memoria fotbalului transilvănean — Vitrometan Mediaș, Textila Cisnădie, Rapid Sighișoara, Chimica Târnăveni, C.I.L. Blaj. Rezultatele erau presărate în clasamente strânse, cu victorii la limită și înfrângeri pe teren propriu care stârneau nemulțumirea corespondenților locali.

În vara lui 1959, în paralel cu Victoria, presa brașoveană pomenește și de Șoimii Copșa Mică, o asociație activă mai ales la tir, atletism și oină. Cele două nume coexistă o vreme, semn că micuța localitate avea, pentru câțiva ani, mai multe structuri sportive organizate simultan — un lux neobișnuit pentru un centru de câteva mii de suflete.

Denumirea care avea să reziste cel mai mult apare pentru prima dată clar în martie 1962: Metalul Copșa Mică, cu Gheorghe Vaczi pe banca tehnică și cu portarii Barbu și Hanes între buturi. Câteva luni mai târziu, Drum Nou din Brașov scria despre „proaspăta promovată Metalul Copșa Mică”, care se descurca surprinzător de bine în noua ei categorie.

De aici înainte, Metalul devine sinonimul fotbalului din Copșa Mică pentru aproape trei decenii. Din 1965 până spre 1980, echipa joacă în Divizia C, seria de Transilvania, în compania unor formații ca C.F.R. Sighișoara, Avântul Reghin, Chimica Târnăveni, Sticla Târnăveni, Mureșul Luduș, Lacul Ursu Sovata sau Metalul Aiud. Printre jucătorii ale căror nume au rămas în paginile de atunci se numără Vultur, Făcăleț, Lovasz, Pisică și Moian.

În 1969, echipa cucerește Cupa de cristal, un trofeu regional consemnat cu mândrie de Tribuna Sibiului. Doi ani mai târziu, roata se învârte în sens invers: în vara lui 1971, Metalul se agață de penultimul loc al clasamentului Diviziei C, într-un sezon în care fiecare punct conta pentru evitarea retrogradării.

Cel mai frumos capitol al perioadei fotbalistice vine spre finalul anilor ’70.

Echipa promovase în al doilea eșalon al fotbalului românesc. Presa maghiară din Târgu Mureș confirmă, în aceeași toamnă, un rezultat din acel campionat: Avântul Reghin 2-2 cu Metalul Kiskapus — dovadă că vestea trecuse și dincolo de limba română, în paginile scrise pentru comunitatea maghiară din Ardeal.

Nu tot ce s-a scris despre Metalul Copșa Mică a fost sport propriu-zis. În noiembrie 1973, revista Flacăra publica, sub semnătura lui Cristian Țopescu, un apel neobișnuit: opt cai de rasă, aparținând unui centru de călărie din Mediaș aflat „pe lângă asociația sportivă Metalul-Copșa Mică”, riscau să moară de foame după ce Uniunea sindicatelor din Sibiu le tăiase subvenția pentru hrană. Unul murise deja.

Centrul fusese înființat printr-o inițiativă a tehnicianului Emil Mihu, de la uzina metalurgică locală, iar în vara dinainte călăriseră acolo aproape cincizeci de copii din Mediaș și Sighișoara, plus turiști veniți din Germania, Italia, Austria și Canada. Povestea arată cât de largă ajunsese, la un moment dat, umbrela sportivă a asociației Metalul — fotbal, handbal, atletism, și, cel puțin pentru o vară, călărie.

Patru ani mai târziu, un alt mister de arhivă și-a găsit dezlegarea. Rubrica de scrisori a cititorilor din Magazin publicase, în aprilie 1977, o reclamație semnată „Alexa Dumitru” despre faptul că Metalul Copșa Mică își muta meciurile din retur pe alte terenuri, departe de oraș. O săptămână mai târziu, adevăratul Alexa Dumitru — vicepreședinte al sindicatului de la întreprinderea metalurgică de metale neferoase din Copșa Mică și, în același timp, președintele secției de fotbal a clubului — scria revistei să lămurească lucrurile: nu el trimisese scrisoarea, cineva îi folosise numele fără voie, iar el, ca președinte al secției, fusese de acord cu mutarea meciurilor și contribuise chiar la acea decizie.

Ce părea, din fragmentele găsite prima dată, un scandal de neglijență s-a dovedit, citit integral, o simplă uzurpare de identitate într-o rubrică de cititori — iar clubul își apăra, prin vocea propriului președinte, o decizie asumată.

Pe măsură ce anii ’80 se apropiau de sfârșit, accentul se muta vizibil dinspre fotbal spre handbal. În mai 1982, după șapte ani de absență din eșalonul secund, secția de handbal masculin „revine în divizia B” — și câștigă, la revenire, un turneu la care participaseră și Steaua II București și Constructorul Bacău.

Metalul Copșa Mică rămâne activă la fotbal cel puțin până în 1993, an în care presa sibiană pomenește, în paralel, și de un Carbomet Copșa Mică, nume care trimite direct la cealaltă mare uzină a orașului, Carbosin. Dar vedeta anilor ’90 devine echipa masculină de handbal, care ajunge, sub numele Sometra Copșa Mică — după noua denumire a întreprinderii metalurgice, fosta IMMN — până în Divizia A, prima ligă a handbalului românesc.

Antrenată de Viorel Răpciugă, cu jucători ca Taifas, Fiți, Morar, Ignat sau Palló (autor a 15 goluri într-un meci cu Armătura Cluj, potrivit unei relatări din presa germană a Sibiului), Sometra a bătut nume grele ale handbalului de atunci: Petrolul Teleajen, CSM Reșița, Siderurgica Hunedoara. Un titlu de presă din februarie 1996 rezumă bine speranțele acelor ani: „Metalul Copșa Mică mai speră în promovare.” În 1994, echipa mai apucase să câștige turneul de la Odorheiu Secuiesc.

Dar în septembrie 2000, secția de handbal se retrage din campionat — presa vremii nota sec: lipsa banilor necesari.

Fotbalul, spre deosebire de handbal, nu a dispărut deodată. La finalul anului 2000 și în 2001, Metalul Copșa Mică juca încă în campionatul județean, seria Mediaș, contra unor formații ca Flapo Păucea, Tractorul Ighișu Nou sau Recolta Alma — fotbal de provincie, fără reflectoare, dar continuu. În decembrie 2004, Copșa Mică găzduia chiar un amical de anvergură, CFR Cluj–Gaz Metan Mediaș, încheiat la egalitate, plus un meci de juniori sub 18 ani.

Handbalul, în schimb, aluneca spre final. În martie 2009, Jurnalul Național rezuma situația într-un titlu fără menajamente: „Inevitabilul: Sometra Copșa Mică pusă pe butuci.”

Numele orașului n-a dispărut complet din fotbal. Presa germană din Sibiu arată că, încă din 2005-2006, o echipă numită Amicii Copșa Mică juca deja în liga a patra a județului, cu meciuri contra FC Săliște sau ASA Sibiu — cu patru-cinci ani mai devreme decât se credea inițial. Aceeași echipă apare și în 2011, în presa sibiană, cu meciuri contra FC Tălmaciu, CS Agnita sau Viitorul Agârbiciu — fotbal de duminică, fără pretenții de performanță, dar cu aceeași bucurie a unui sat care nu s-a dezobișnuit niciodată complet de minge.

Fotbalul de la Copșa Mică are, din 2020, o structură nouă: CSO Copșa Mică (Club Orășenesc Copșa Mică). Clubul e susținut de Primăria și Consiliul Local Copșa Mică, principalii finanțatori ai activității, și e gândit ca un proiect pe două paliere — echipa de seniori și dezvoltarea copiilor și juniorilor.

La nivel de seniori, lotul e format din aproximativ 26 de jucători. Conducerea clubului pregătește în această perioadă câteva transferuri pentru întărirea echipei, cu obiectivul declarat de a construi un lot cât mai competitiv. Meciurile se joacă pe stadionul din localitate, cu o capacitate de aproximativ 500 de locuri — condiții bune pentru fotbalul de eșalon local mai ales gazonul care este unul de invidiat:

CSO Copșa Mică e, în prezent, singurul club din zona de nord a județului Sibiu care evoluează în Superliga Județeană (liga a 4-a). Începând cu noul sezon, clubul va avea înscrise în campionat trei grupe de juniori — U10, U12 și U19 —, iar din septembrie urmează să fie înființată și o grupă pentru copiii între 4 și 7 ani. În total, aproximativ 70 de copii fac deja parte din club.

Un pas important pentru centrul de copii și juniori e cooptarea lui Denis Calo, fiul antrenorului principal al echipei de seniori, Petre Calo. Denis deține licența UEFA C, a activat ca antrenor la Viitorul Cluj și va coordona atât grupa nou înființată pentru copiii de 4-7 ani, cât și categoria U10, implicându-se în dezvoltarea întregului sector juvenil.

De la stadionul ridicat de muncitorii Sovromgaz în 1953, până la lotul de azi al CSO-ului, fotbalul din Copșa Mică a purtat pe rând numele fiecărei fabrici și fiecărui regim care a trecut prin oraș — Flacăra, Energia, Victoria, Metalul, Carbomet, Sometra, Amicii, CSO. Un fir care s-a rupt de multe ori și s-a înnodat la loc, la fel ca fumul care ieșea, ani la rând, din coșurile de lângă teren. Astăzi, firul e ținut de un club orășenesc, susținut de primărie și construit, deopotrivă, pe echipa de seniori și pe cei aproximativ 70 de copii din centrul de juniori.