IOSIF RITTER
(2 decembrie 1921 – 30 august 2006)
Iosif Ritter a fost una dintre figurile emblematice ale fotbalului românesc din perioada postbelică, atât ca jucător, cât și ca arbitru. Născut pe 2 decembrie 1921, Iosif Ritter s-a remarcat inițial ca mijlocaș, atingând apogeul carierei sale de fotbalist în 1948, când a disputat finala Cupei României cu CFR Timișoara, pierdută dramatic cu 3–2 în fața arădenilor de la ITA.
Ritter a adunat 17 selecții în echipa națională a României, dintre care 12 în cadrul Cupelor Balcanice din anii 1946, 1947 și 1948, și a fost inclus în lotul tricolor pentru Jocurile Olimpice din 1952.
Într-o Timișoară a anilor de după război, în care fotbalul era mai mult decât un simplu sport, Iosif Ritter devenea un personaj emblematic nu doar pentru echipa sa – campioana de toamnă a Diviziei A în 1947 – ci pentru întreg orașul de pe Bega. Funcționar model, jucător neobosit, om dedicat comunității, „Hecil”, cum era cunoscut printre apropiați, este genul de sportiv pe care timișorenii nu au voie să-l uite vreodată. A fost un adevărat exemplu atât pe teren cât și la muncă. Era deseori văzut în salopetă și cu pensula în mână.
Mai jos, un scurt interviu cu Iosif Ritter realizat de gazetarul G. Harșova în anul 1947:
„Ritter era tânărul acela elegant”, spuneau timișorenii. Și nu greșeau. Pe lângă eleganța de pe terenul de fotbal și din comportament, Iosif Ritter era apreciat pentru punctualitatea și hărnicia lui exemplară. Nu era doar un „erou al terenului”, ci și al muncii, fiind răsplătit oficial pentru implicarea în refacerea depoului din Timișoara.
Cunoscut și prietenos, era ușor să stai de vorbă cu el. Casa lui se afla în vecinătatea arenei Banatul, locul unde s-au scris atâtea pagini de glorie în istoria fotbalului românesc.
L-am vizitat la o zi după meciul cu Ferar. Ne-a întâmpinat zâmbind, cu mâinile pătate de vopsea.
— N-am astâmpăr deloc, spunea. După birou, încep treaba acasă. Vopsesc dușumelele și ferestrele, să fie curat de Crăciun.
Totul în casă era în plină transformare – semn că muncitorul din el nu ieșea niciodată din tură. Casa suferise în timpul războiului, dar hărnicia lui „Heck”, cum îi spuneau cei apropiați, era mai puternică decât orice distrugere.
Ne-am așezat la masă, iar el s-a retras să se spele pe mâini. În acest timp, am început să răsfoim albumul său cu fotografii – o adevărată cronică în imagini a unei cariere impresionante. Albania, Maroc, Algeria, Tunisia, Asia Mică – toate făcuseră parte din traseul său, cu o valiză și o pereche de ghete de fotbal.
Ne-a arătat o poză cu o fază din meciul de debut în Divizia A, contra celor de la Juventus. Era 25 august 1946, iar victoria cu 4-3 fusese însoțită de un legământ între colegi: să arate întregii țări că „Tot Banatu-i fruncea!”.
Ritter își amintea de campionatul feroviar de la Budapesta, unde disputaseră un meci crâncen cu Ungaria. Dar, sublinia el, și la noi fotbalul poate crea spectacol:
— Juventusul nostru, când e în vervă, face niște faze de te entuziasmează!
— Dar Rodeanul? — întrebăm.
— Mai greșește, dar e simpatic. I se iartă totul, răspunse râzând.
— Mă uitam la ceas pentru că aștept să vină logodnica mea, ne spune, rușinat.
— Ești logodit?
— Da, de câteva luni. La Bobotează cred că facem și nunta. Sper că va fi cea mai bună „partidă” din viața mea.
Dar fotbalul?
— Nu scapă de mine nici Bonyhadi, nici Flamaropol, nici Coffișa. Mai este până la reluarea campionatului!
Ritter a rămas fidel terenului, balonului și suporterilor. Un profesionist pe toate planurile, un simbol al unei generații care nu concepea viața fără muncă, demnitate și fotbal.
Autor interviu: G. Harșova
Articol adaptat dintr-un interviu istoric cu Iosif Ritter realizat în 1947 în revista “Stadion”
