Iosif Petschovschi (sau Petschowski sau Pecsovszky), poreclit “Peci”, s-a născut pe 2 iulie 1921, la Timișoara. Tatăl său era slovac, originar din Boemia, iar mama din comuna Denta, județul Timiș. De menționat faptul că în Denta se vorbea șvăbește, la fel ca în toate satele din Banat unde trăiau germani astfel că “Peci”, era înzestrat cu o inteigență nativă a învăța cu ușurință limbi străine. De altfel, avea să vorbească, pe lângă română și germană, maghiară, franceză, engleză și italiană.
Locuia chiar lângă Bega. Strada Gelu pornea de la gară și se termina pe malul canalului. Imediat după Primul Război Mondial, familia s-a mutat din Vinga la Timișoara, iar tatăl său a intrat în serviciu la întreprinderea poligrafică “Helikon”. După doi ani, s-a transferat la fabrica de lanțuri. Mama, în schimb, lucra la Banca “Marmorosch Blank & Co”, aflată undeva prin cartierul Cetate. Câmpurile virane din Fratelia și din Mehala erau locurile unde zburdau zeci de băieți, bătând mingea din zori și până la asfințit.
La vârsta de 9 ani, Peci, un puștan blond, cu părul cârlionțat, nu se putea despărții de minge. Micii fotbaliști ai Timișoarei doreau să-l imite pe masivul Rudy Wetzer, cel care a cucerit faima de tunar. Când mama Rozalia îl trimitea pe strada “Prayer” pentru diferite cumpărături, mergea la pas lovind mingea de perete. Era o minge de tenis greu de stăpânit. Se străduia să fie acolo unde bănuia că mingea va ricoșa.
Era undeva prin anul 1934, când, într-o zi, Peci a ajuns pe terenul unde se antrena Chinezul. Grație unui vecin, care, observând că puștiul are “vână” de fotbalist, insistase să-l ducă la teren. Antrenorul juniorilor îl privi lung, apoi îi făcu semn să plece. Nu-i inspira prea multă încredere băiatul pirpiriu. “Peci” era gata să plângă, însă noroc cu Vana, antrenorul austriac al echipei de seniori, care a dispus ca magazionerul să-i dea totuși o pereche de ghete, observând imediat talentul său ieșit din comun pentru vârsta aceea.
După absolvirea școlii primare din Iosefin, starea materială a familiei era grea și trebuia să intre ca băiat de prăvălie la firma “Baruch”, magazin de coloniale și delicatese. La 13 ani câștigă primii bănuți din propria muncă. Se pare că lucrurile n-au mers prea bine la prăvălia “Baruch”, deoarece în curând trece ca ucenic la firma “Sebestyen”, unde se reparau mașini de scris și de calculat. Proprietarul era un mare amator de fotbal și un susținător înflăcărat al echipei Chinezul. Datorită calităților sale fotbalistice, în scurt timp a ajuns să fie titular la echipa de juniori a Chinezului, alături de Moniak Csapó și Kovács Adalbert, formând o echipă puternică de juniori. Așa se face că Petchovschi juca dimineața la juniori, iar după-amiaza era chemat de antrenorul Vana la prima echipă, care întâlnea faimoasa Ripensie. În ziua debutului, publicul și-a dat seama că apare o nouă stea. La sfârșitul jocului, scorul a fost egal: 1-1, iar băiatul blond a făcut o partidă foarte bună (1937). Doi ani mai târziu, jucând la C.A.M.T. (1939/40), debutează în Divizia “A”, în partida cu Rapid București.
Tot în anul 1939 este selecționat în reprezentativa orașului Timișoara, în cadrul Cupei “Unirea”. Se disputa un joc cu echipa similară a Reșiței, pe care Timișoara o câștigă cu scorul de 3-1.
Formația Timișoarei: Cristi Alexiu – Bama, Kungl – Ciobanu, Petschovschi, Rohonitz – Moniak, Andreescu, Mioc, Bugariu, Vodă.
În 1940 revine la Chinezul, după care trece succesiv la C.A.C. (1941/44), Ferrar Cluj (1944/45), I.T.A. Flamura Roșie Arad (1946-52), C.C.A. (1952/54) și din nou Flamura Roșie Arad (1954/62). Fotbalist complet și multilateral, a jucat în toate posturile, inclusiv acela de portar, într-un meci oficial cu Gaz Metan Mediaș. Idol al multor generații de jucători, simbol al dragostei și dăruirii pentru fotbal, a fost una dintre figurile cele mai reprezentative ale fotbalului românesc, jucător de clasă continentală. A fost un veritabil colecționar de trofee, câștigând, în ordine, cu C.A.C. (N.A.C.) campionatul Ungariei (1943); cu I.T.A. campionatul național (1946/47, 1947/48, 1950) și Cupa României (1947/48); cu C.C.A. campionatul național (1952, 1953) și Cupa României (1952). De 32 de ori în echipa națională a României, a participat la Jocurile Olimpice de la Helsinki – 1952 și a îmbrăcat tricoul primei reprezentative până la vârsta de 37 de ani! După 1962 a rămas, ca antrenor, o perioadă scurtă la echipa de seniori Flamura Roșie – U.T.A., după care a continuat să lucreze în cadrul aceluiași club, la eșalonul copii-juniori.
S-a disputat la Arad meciul dintre Politehnica Iași și U.T.A., care-și juca șansa primului loc cu Universitatea Craiova, așa că spera să treacă ușor de studenții ieșeni. Coco Dumitrescu își trimitea băieții în teren, urmărindu-i cu privirea de pe tușă. Din tunel ieșeau Gornea, Birău, Babos, Pojoni, Brosovszky, Petescu, Lereter, Șchiopu, Axente, Domide, Moț, Florian Dumitrescu. Majoritatea erau tineri crescuți sub aureola lui Petschovschi. Politehnica Iași venise la Arad cu Constantinescu, Gavrilă, Ianul Stoicescu, Deleanu, Contardo, Ștefănescu, Lupulescu, Cuperman, Romilă, C. Popescu. Deodată, o acțiune rapidă purtată pe extrema dreaptă. Mingea șutată de Axente cade în mijlocul careului. Lereter apare ca un spiriduș și lovește zdravăn cu capul. Gol! 1-0 pentru U.T.A. Arbitrul Vasile Dumitrescu indică reluarea jocului de la centru. Crainicul își face datoria, iar ascultătorii din întreaga țară sunt informați cu promptitudine. Dar ce se întâmplă? Oamenii au amuțit. O liniște suspectă învăluie stadionul. Se petrecea ceva deosebit. Nimeni nu se bucură de golul lui Lereter? Mingea se trimite afară, iar cei de la U.T.A. privesc cu mâinile în șolduri… La difuzorul stadionului se repetă știrea: “A murit Iosif Petschovschi”. Pe teren, mingea e trimisă de colo-colo. Peste un minut se mai înscrie un gol. La pauză, băieții plângeau. Au intrat pe teren în repriza a doua cu banderole negre la mână. Petschovschi a murit, lăsând în urmă regrete profunde, unanime, iar cei care l-au cunoscut, apreciat și iubit îi vor păstra neștearsă imaginea în inimile lor. Un om și un fotbalist ca Petschovschi nu poate fi uitat.
Produs al vestitei școli pe care o întruchipa “Chinezul”, avea să parcurgă treptele măiestriei grație talentului și marii lui dorințe de afirmare, ambiției de a munci până la epuizare la antrenamente. Și satisfacțiile n-au întârziat. Nici Coco Dumitrescu nu părea să se gândească la victoria pe care o doreau atât de mult cu două ceasuri în urmă, încercând să-și adune gândurile.
“Vedeți”, spunea el, cu ochii pironiți în gol, “a fost o mare voință, o mare energie, o flacără în devotamentul său. Îmi amintesc că în 1947, într-un meci cu Sparta Subotița, fracturându-și clavicula, a continuat să joace cu un braț lipit de trup”. Iosif Capaș: “Am jucat alături, la U.T.A., 10 ani de zile, după care mi-a devenit antrenor. A fost un nobil exemplu în toate privințele”.
Mircea Petescu: “A fost idolul meu pe vremea când îmi lipeam nasul de gardul terenului. Am avut, peste ani, onoarea să fiu coechipier, fără a înceta să mă consider învățăcelul lui. Când el avea aproape 40 de ani, eu și Pârcălab aveam 18 ani, dar mărturisesc cu jenă că el alerga pe teren de două ori mai mult decât noi”.
Un ceas mai târziu, la catafalcul lui Iosif Petschovschi, Capaș, Mercea, Farmati, bărbați căliți pe meterezele luptei sportive, ascundeau cu stângăcie o lacrimă de durere. Afară, în pragul porții, un băiețel de 12 ani, Ion Sima, vecinul lui Petschovschi și fost tovarăș de “mitiță”, în priviri cu inconștiența și intuiția vârstei în fața marilor drame, veghea cu o minge de fotbal joasă, în brațe. O minge de fotbal, amuțită și consternată. S-a stins din viață la 7 octombrie 1968, la Arad. Corpul a fost depus pe catafalc în ziua înmormântării pe stadionul U.T.A., unde simpatizanții și prietenii din oraș și din întreaga țară și-au luat rămas bun de la marele “CSALA”.
