Ion Dumitru – Interviu în revista Cutezătorii în anul 1973

0
651

Ion Dumitru (Liță Dumitru) s-a născut pe 2 ianuarie 1950 în comuna Roșu, lângă cartierul Militari din București (la acea vreme). A început fotbalul la Confecția București în anul 1963. Un an mai târziu, la vârsta de 14 ani ajunge la Rapid, echipă la care debutează în fotbalul mare în 1967. În cei 5 ani în care a evoluat în tricoul giuleștenilor, a câștigat Cupa României în sezonul 1971/72. În 1972 este transferat la Steaua, echipă la care rămâne până în 1980. În cei 8 ani petrecuți în Ghencea, Ion Dumitru își trece în cont două titluri de campion (1975/76 și 1977/78) și două Cupe ale României (1975/76 și 1978/79). După perioada Steaua, ajunge la Timișoara pentru doi ani după care se transferă la o altă echipă mare a fotbalului românesc, Universitatea Craiova. În Bănie își trece în palmaresc o Cupă a României în sezonul 1982/83. Sfârșitul carierei și-l împarte între CFR Timișoara (1983/84), Poli Timișoara (1984/85), Rapid (1986/88) și Würzburger Kickers (1988/89). În echipa națională a României a marcat 10 goluri în 50 de meciuri.

Ion Dumitru se destăinuie într-un interviu realizat de către revista Cutezătorii în anul 1973. Redăm integral textul apărut de-a lungul a cinci numere: 

Ion Dumitru
Ion Dumitru

Mi s-a spus că voi avea cinstea (și plăcerea) să dialoghez — despre cariera mea fotbalistică și despre fotbal în general — în fața a zeci de mii, a sute de mii de pionieri, de elevi cutezători, cititori pasionați ai revistei «Cutezătorii», înainte de a intra în prima temă a acestui serial, vreau să vă propun primul pas spre o posibilă — și de mine dorită — prietenie.

Hai să facem cunoștință.

Interlocutorul ziaristului Marius Popescu și al dumneavoastră se numește Ion Dumitru. M-am născut la 2 ianuarie 1950, în comuna Roșu, lingă cartierul bucureștean de astăzi — Militari. Am trei frați, Dumitru (26 de ani), Nuța (24 de ani) și Gigi (20 de ani). La aproape 22 de ani, am jucat 25 de partide în echipa națională a României, 10 meciuri în reprezentativa de tineret și 15 în aceea de juniori. În 1970 am avut fericirea și cinstea de a primi titlul de maestru al sportului. Acum, după ce ne-am dat mina și mă cunoașteți întrucâtva, să intrăm în temă.

Când, cum și unde am început să joc fotbal?
Sărind peste obișnuita minge de cârpă confecționată din ciorapi vechi — toți băieții trec prin această etapă, așa cum toate fetele trec prin perioada jocului cu păpușa — voi ajunge la prima echipă de fotbal pe care am văzut-o și am cunoscut-o în viața mea, echipă în cadrul căreia am făcut primii pași «oficiali» în fotbal. Echipa se numea «Turbina» și era a «fabricii de apă» — cum îi ziceam noi, copiii — de la Grozăvești. Avea un teren de joc la marginea Bucureștiului, avea o echipă mare, de seniori, și avea și una de pitici…

Cutezătorii 1, joi, 4 ianuarie 1973, Anul VII (276)

✴︎✴︎✴︎

Am fost întrebat deseori care a fost primul meu model? Răspunsul, invariabil: Dumitriu II. Ce mi-a plăcut cel mai mult (și îmi place) la Nichi? Răspunsul, într-un cuvânt: totul.

Ca să răspund în mai multe cuvinte mi-ar trebui multe pagini. Așa că am să rezum. La Nichi îmi place enorm și în primul rând preluarea mingiilor. Balonul este ca și «ciupit» cu vârful ghetei și «îmblânzit» ca prin farmec, oricum ar fi șutat — puternic, «tăiat» etc… îmi mai place, tot așa de mult, fenta lui. Nu știi niciodată încotro o ia, nu știi niciodată cum va lovi mingea, cu ce picior, nu știi dacă o va lovi, dacă nu va simula numai lovirea, sărind peste ea, sau trecând pur și simplu pe lângă ea, în vreme ce tu, apărător, îl urmărești ca hipnotizat oriunde s-ar duce… iar mingea a rămas în urmă, «uitată» diabolic de el, care te-a păcălit… îmi place șutul lui Nichi, scurt, fără pendulare, din orice poziție, în orice moment, când nu te aștepți, când ai crede că vrea să dribleze sau să paseze, îmi place apoi omul. Sportiv desăvârșit, de un rar fair-play, o inimă de frate, un camarad perfect pe teren și în afara lui. Pe Nichi Dumitriu îl urmăream, uneori, kilometri întregi pe stradă. Să văd cum merge, ce face. Voiam să-l copiez în toate — și pe teren, și în viață.

Modele străine? Franz Beckenbauer, poreclit și «prințul». N-am văzut în viața mea fotbalist mai elegant — în mișcări, în ținută pe teren—ca Beckenbauer. Joacă fotbal de parcă ar face băiat, Gianni Rivera. Seamănă mult și la fizic, și la joc cu Nichi Dumitriu, scânteietor coordonator și conducător de joc. Trei fotbaliști de excepție pe care, avându-i ca adversari, nu puteam să nu-i admir chiar și în timpul jocului.

Cutezătorii 5, joi 1 februarie 1973, Anul VII (280)

✴︎✴︎✴︎

Citind titlul acestui capitol, s-ar putea crede că idolii mei Dumitriu II, Beckenbauer sau Rivera, despre care am vorbit în numărul trecut al revistei, nu-mi sunt adversari atât de puternici ca fotbaliștii despre care vorbesc astăzi. Presupunerea nu este departe de adevăr. Lui Nichi, lui Beckenbauer și lui Rivera le-am putut — e adevărat, cu mari eforturi — găsi soluții de contrajoc. Lui Dobrin însă, lui Overath și lui Pele, nu! Dobrin și Overath îți ascund pur și simplu mingea, îmi aduc aminte că la ultima partidă cu echipa R.F. a Germaniei (meci jucat la Stuttgart, în anul 1970, și încheiat cu scorul de 1—1), o repriză nu am reușit să-i iau nici măcar o singură minge lui Overath. Cât despre Pele… e Pele! Cel mai mare fotbalist care a jucat până acum pe pământ. Nu numai că are o îndemânare și un simț al mingii extraordinare, dar are și o forță nebănuită. Țin minte că la Guadalajara, în meciul cu Brazilia, pierdut de noi cu 3—2, se întâmpla uneori să-l contrez la mingea pe care o controla el. Să știți că-i simțeam din plin forța. Și doar eu sunt socotit ca unul dintre fotbaliștii tari pe picioare…

Ion Dumitru
Ion Dumitru într-o acțiune pentru Rapid București

Aș minți, totuși, dacă nu aș spune că am găsit, în disperare de cauză, un oarecare antidot împotriva acestor mari «dușmani» ai mei («dușmani» la care, în afara terenului, țin foarte mult). Când joc împotriva lor și am sarcina să-i marchez, aleg o cale pe cât de simplă, pe atât de sigură: nu-i las să primească mingea. (Pentru că după ce au primit-o, nu prea mai ai ce să le faci, neputând să le-o iei decât prin fault). Îi marchez foarte strâns, foarte aproape, și la orice pasă adresată lor țâșnesc ca niște ulii și interceptez balonul. Firește, soluția mea nu se potrivește pentru Pele… împotriva lui am jucat, de fapt, o singură dată în viață. Dar Pele este unic. Prin mijloace sportive nimeni nu l-a învins niciodată…

Cutezătorii 6, 8 februarie 1973, Anul VII (281)

✴︎✴︎✴︎

Dintre bucuriile mele, mai mici sau mai mari, am să mă opresc la perioada“—Guadalajara 1970. Tot ce am trăit în Mexic în timpul Campionatului Mondial a fost un fel de basm. Să te întreci cu foste echipe campioane ale lumii — toate cele trei adversare. Brazilia, Anglia (ultima deținătoare a titlului la acea oră) și Cehoslovacia — să te întâlnești și să stai de vorbă cu mari personalități ale gazonului ca Pele, Bobby Charlton, Jairzinho, Bobby Moore, sa trăiești, zi și noapte (da, și noaptea, în vis) extraordinara sărbătoare a fotbalului — iată ce nu voi uita niciodată, nici când am să ajung bunic și o să mă roage nepoții să le spun povești adevărate.

Ion Dumitru -

Am avut firește, ca orice om, și momente mai triste în viața de fotbalist înaintea meciului decisiv cu Cehoslovacia, de pildă, de la București, din cadrul preliminariilor Campionatului European. Cu numai cinci zile înaintea disputării lui, m-am accidentat la un inofensiv (aparent) joc de antrenament pe Stadionul 23 August. Până în ziua partidei, dar mai ales în timpul ei, am suferi îngrozitor. Când am ajuns la un pas de ratarea calificării (după egalarea obținută de echipa cehoslovacă), îmi venea să intru pe teren într-un picior…

Apoi la Belgrad, astă-primăvară, în meciul de baraj (al treilea) cu echipa Ungariei. Mai erau doar trei minute până la sfârșitul meciului (și urmau prelungirile) când am primit cel mai nefericit gol din viața mea de fotbalist. După joc, la vestiare, toată echipa a plâns ca o clasă de copii…

N-aș putea spune nici acum, în momentul de față, că am o perioadă prea bună. Transferat de la clubul Rapid, clubul care m-a făcut fotbalist, care m-a lansat, la Steaua — în cadrul căruia imi satisfac și stagiul militar — traversez o fază destul de dificilă de adaptare la un nou stil de joc, la o nouă formulă de echipă. Dar va trece și asta, sunt sigur, și voi învinge, ca și în alte dări, prin muncă, prin multă muncă la antrenamente.

Cutezătorii 9, joi 1 martie 1973, Anul VII (284)

✴︎✴︎✴︎

Din dragostea lor (mare) pentru fotbal, se găsesc unii copii care ajung să-și propună o mult dorită carieră fotbalistică, renunțând — mai mult sau mai puțin declarat — la învățătură. Deși s-ar putea să-i deranjez pe unii fotbaliști-pitici cu părerile mele, am să fiu pe cit de sincer, pe atât de categoric. Fotbalistul nu mai este, astăzi, la noi vi țară, «unu care dă cu piciorul in minge» și nu mai știe să facă și altceva.

Ca orice sport, fotbalul se practică până la o anumită vârstă. După aceea, treci in tribună și rămâi să faci — tot restul vieții — exclusiv ceea ce ai învățat prin școli. Avem sute de exemple de fotbaliști realizați deplin pe plan social, pe plan profesional — doctori, ingineri, muncitori calificați, profesori etc. (în paranteză vă mărturisesc că și eu vreau să mă dedic carierei de profesor). Este de neconceput, azi, să te îndeletnicești numai cu… lovirea mingii, oricât de bine ai lovi-o. Peste tot in lume, pe primul loc se află munca, învățătura. Toate celelalte, inclusiv mingea, vin după ele…V-o spune un fotbalist care n-ar putea trăi fără minge.

Cutezătorii 10, joi 8 martie 1973, Anul VII (285)

✴︎✴︎✴︎

 

Articolul precedentLiverpool – Petrolul 2-0 (Cupa Campionilor, 28 septembrie 1966)
Articolul următorFinala Cupei României 1934: Ripensia – Universitatea Cluj 5-0
"Some people think football is a matter of life and death. I assure you, it's much more serious than that." Bill Shankly

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here