Undeva, într-un sezon de mijlocul anilor ’50, un atacant subțire, cu un șut sec și o eficiență peste medie, marca 18 goluri în 22 de meciuri și devenea golgheterul Diviziei A. Treizeci de ani mai târziu, un bărbat în costum, cu un carnețel în mână, stătea pe marginea unui teren de provincie și urmărea un adolescent pe nume Miodrag Belodedici — apoi s-a dus acasă la familia băiatului, să-i convingă personal pe părinți să-l lase la Steaua. Cele două imagini aparțin aceluiași om: Ion Alecsandrescu.

Între ele stau două decenii de birou federal, o poreclă pe care nimeni n-a explicat-o niciodată, și, la capăt, o moarte petrecută în plin Campionat European, pe care presa vremii a povestit-o, la două luni distanță, în două feluri complet diferite.

Puțini fotbaliști români au avut o carieră dublă în adevăratul sens al cuvântului: mai întâi cea de jucător, cu goluri și titluri, apoi cea de constructor, cu un club întreg reclădit din temelii. Ion Alecsandrescu e unul dintre ei — și, poate din cauza asta, biografia lui e mai greu de fixat decât ar părea la prima vedere: fiecare deceniu al vieții lui vine cu propriul set de cifre contestate.

Ion Alecsandrescu s-a născut pe 17 iulie — ziua și luna sunt necontestate — la Copăceni, în județul Vâlcea. Anul, în schimb, rămâne o întrebare deschisă: șase surse consultate, de la Wikipedia la presa sportivă recentă, indică 1928. Un necrolog publicat la o zi distanță de moarte, în „Renașterea Bănățeană”, dă însă un an diferit — 1927 — și îl coroborează cu vârsta „73 de ani” menționată în același text. Aritmetic, cele două cifre se susțin reciproc; problema e că toate celelalte șase surse, publicate în ani diferiți, independent unele de altele, converg spre 1928. Nu există, în materialul consultat, un element care să tranșeze definitiv discuția — o notăm ca atare.

Despre familia lui, se știe un singur lucru, dintr-o singură sursă: tatăl i-a fost preot. Nimic despre mamă, despre eventuali frați, despre casa în care a crescut. E un gol de informație pe care nu l-am putut completa.

Intrarea lui în fotbalul organizat s-a produs la Juventus București, ca junior, undeva între 1947 și 1949. Vârsta la care s-a apucat de fotbal rămâne, la rândul ei, neclară — o sursă vorbește despre 18 ani, alta despre 22. Cel mai probabil, cele două cifre nu se contrazic de fapt, ci descriu momente diferite: 18 ani la înscrierea ca junior, 22 la debutul propriu-zis în Divizia A.

Iar debutul acela are, cel puțin, o dată fixă: 28 mai 1950, când Partizanul București a învins Partizanul Petroșani cu 5-2. În cursul aceluiași an, Alecsandrescu a trecut la C.C.A. — Casa Centrală a Armatei —, echipa care avea să-i devină, pentru toată viața, casă. O sursă susține că transferul s-a făcut direct de la Juventus, sărind peste episodul Partizanul; cealaltă păstrează cele două etape distincte. Urmează o întrerupere de doi ani, între 1952 și 1953, la C.A. Câmpulung Moldovenesc — un episod scurt, fără explicații narative în sursele consultate —, după care revine la C.C.A., unde avea să rămână până în 1961.

Dacă ar fi să alegem un singur an care rezumă cariera de jucător a lui Alecsandrescu, acela ar fi 1956. A terminat sezonul cu 18 goluri în 22 de meciuri — golgheterul absolut al Diviziei A, cifră confirmată identic de toate sursele, inclusiv de un tabel meci-cu-meci păstrat de o bază de date specializată în fotbalul românesc. E cea mai solidă statistică individuală din toată cariera lui, una dintre puținele asupra cărora sursele nu se contrazic deloc.

Tot 1956 a fost anul în care a debutat la echipa națională. În jurul acelui vârf individual s-au adunat, de-a lungul unui deceniu, cinci titluri de campion — 1951, 1953, 1956, 1959-1960 și 1960-1961, potrivit majorității surselor, deși una dintre ele recunoaște doar trei, omițând primele două — și cel puțin o Cupă a României, în 1955, posibil chiar trei, potrivit altor două surse care indică și anii 1950 și 1951. Bilanțul total de club se ridică, potrivit celor mai detaliate două surse statistice, la 93 de goluri, într-un număr de meciuri care variază ușor, între 197 și 200, în funcție de baza de date consultată. O singură sursă izolată vorbește despre doar 80 de goluri — o cifră mult sub restul, greu de reconciliat cu celelalte.

Un episod recurent în povestirile despre acei ani e turneul echipei în Anglia — patru meciuri amintite constant, contra unor cluburi de prim rang: 1-1 cu Arsenal Londra, 3-3 cu Sheffield Wednesday, 4-3 cu Luton Town, echipă pe care C.C.A. o mai învinsese deja, cu un an înainte, la București, 5-1.

Problema e anul. O relatare din presa recentă îl plasează în 1956, fără să indice sursa exactă a informației. O relatare mult mai apropiată de eveniment — un interviu acordat de Ilie Savu, chiar antrenorul care a condus echipa în acel turneu, publicat în presa vremii la câțiva ani după moartea lui Alecsandrescu — indică 1954, cu un lot precis: Voinescu, Apolzan, frații Zavoda, Alecsandrescu, Bone, Cacoveanu, Constantin. Un martor ocular direct, chiar dacă relatarea vine la câteva decenii distanță, are, în mod obișnuit, mai multă greutate decât o cifră fără atribuire — dar nici această variantă nu poate fi considerată complet tranșată.

La echipa națională, Alecsandrescu a debutat pe 22 aprilie 1956, la Belgrad: Iugoslavia 0-1 România, meci amical în care, potrivit unei surse, toți cei unsprezece titulari ai naționalei erau jucători ai C.C.A.-ului — un detaliu care spune ceva despre cât de dominantă era, la mijlocul anilor ’50, echipa armatei în fotbalul românesc.

Patru meciuri sunt documentate individual, cu dată și scor: debutul de la Belgrad, apoi 3-0 cu Grecia și 2-0 cu Iugoslavia (ambele în noiembrie 1957, în preliminariile Campionatului Mondial din 1958), și, în cele din urmă, 2-0 cu Turcia, în aprilie 1959, în preliminariile Campionatului European din 1960. O a cincea selecție este într-un meci neoficial cu URSS jucat pe 2 august 1958 – Acest meci a fost scos de FRF din palmaresul naționalei alături de toate meciurile echipei olimpice și/sau ale echipei U23 și/sau divizionare A, B. Nu a marcat niciun gol în tricoul național — un alt punct asupra căruia toate sursele cad de acord, la fel ca golgheteratul din 1956.

S-a retras din activitatea de jucător în 1962, după un ultim sezon la Olimpia București. Ce a urmat a fost o tranziție aproape invizibilă, dar care avea să-i definească a doua jumătate a vieții: două decenii ca secretar, potrivit unor surse chiar secretar general, al Federației Române de Fotbal, între 1963 și 1982.

În acest interval, potrivit surselor consultate, ar fi contribuit la fondarea primelor douăsprezece centre de copii și juniori din țară — printre ele, „Luceafărul” — și ar fi avut un rol în calificările reprezentativelor românești la Jocurile Olimpice de la Tokyo, în 1964, și la Campionatul Mondial din Mexic, în 1970. Sunt informații venite dintr-o singură sursă principală, dar consecvente cu rolul administrativ pe care l-a avut de-a lungul acelor ani — un om care, dispărut din prim-planul terenului, muta acum piesele din birou.

În 1982, Alecsandrescu revine la Steaua — anul nu e contestat de nicio sursă, deși funcția exactă și cronologia ulterioară rămân neclare, așa cum vom vedea mai jos. Ce urmează în anii imediat următori e, poate, cel mai important capitol al biografiei lui editoriale: a testat, potrivit surselor consultate, peste 120 de jucători, construind aproape din temelii lotul care avea să facă istorie — Mihail Majearu, Petcu, Pițurcă, Bumbescu, Belodedici, Pușcaș, Lăcătuș, Bölöni.

Munca aceea a dat roade pe 7 mai 1986, la Sevilla, când Steaua a câștigat Cupa Campionilor Europeni — evenimentul deja povestit pe larg în articolul dedicat lui Mihail Majearu, unul dintre jucătorii pe care chiar Alecsandrescu îi selectase. Nici zece luni mai târziu, pe 24 februarie 1987, la Monaco, echipa a mai adăugat un trofeu european, Supercupa. Sub conducerea lui, Steaua a mai jucat o semifinală de Cupă a Campionilor, în 1988, și o finală, în 1989, pierdută cu AC Milan — episoade de istorie generală a clubului, bine cunoscute, deși nu documentate explicit în sursele centrate strict pe biografia lui Alecsandrescu.

E, la treizeci de ani distanță de golurile lui din 1956, al doilea vârf al carierei lui Alecsandrescu — de această dată, unul construit nu cu piciorul, ci cu telefonul, carnețelul și, cel puțin o dată, cu o vizită acasă la o familie din provincie.

Aici, însă, povestea intră într-o zonă de umbră administrativă pe care sursele nu reușesc s-o clarifice. O variantă susține că Alecsandrescu a fost vicepreședinte și șef al secției de fotbal între 1982 și 1988, că a urmat un conflict cu Ilie Ceaușescu — fratele fostului conducător al statului, implicat și el, la acea vreme, în conducerea sportului românesc —, urmat de o retragere de aproximativ trei ani, și apoi de o a doua revenire, între 1991 și 1997. O altă sursă vorbește despre un mandat de președinte continuu, din 1982 până în 1996, fără nicio întrerupere și fără mențiunea vreunui conflict. O a treia sursă se contrazice chiar pe ea însăși, indicând, în două locuri diferite ale aceluiași text, doi ani diferiți pentru începutul mandatului de președinte.

Ion Alecsandrescu a murit în noaptea de 20 spre 21 iunie 2000, la un spital din București, în urma unui infarct — un stop cardiac, potrivit termenului folosit de un martor citat de presa vremii. Avea, potrivit necrologului publicat a doua zi în „Renașterea Bănățeană”, 73 de ani; alte surse, care indică 1928 ca an al nașterii, i-ar fi dat 72. Necrologul îl descrie drept „fostul președinte al secției de fotbal a clubului Steaua București” — titulatura oficială pe care o confirmă și un al doilea cotidian al zilei, „Evenimentul Zilei”, care i-a dedicat un omagiu de primă pagină în suplimentul său sportiv, publicat chiar în plină desfășurare a Campionatului European din acel an, sub titlul care avea să-i rămână, de atunci, ca sinonim al numelui: „Sfinxul”.

Atât se poate afirma cu certitudine, susținută de două surse contemporane, independente una de alta.

Există însă și o a doua relatare, apărută la aproape două luni distanță, pe 17 august 2000, într-un cotidian din Cluj-Napoca. Un articol semnat de Sandu Biolan reproduce un interviu acordat de Ilie Savu — fostul jucător și antrenor al C.C.A.-ului, martorul turneului din Anglia amintit mai devreme — revistei „Fotbal plus”. Potrivit relatării lui Savu, în chiar dimineața zilei meciului România-Anglia de la Euro 2000, Viorel Hrebenciuc — la acea vreme secretar general al guvernului condus de Nicolae Văcăroiu și, simultan, președintele consiliului de administrație al secției de fotbal a Stelei — l-ar fi vizitat pe Alecsandrescu la Spitalul Militar, unde acesta era internat, și i-ar fi spus că un scandal legat de transferul lui Ilie Dumitrescu la Tottenham Hotspur — un caz în care ar fi fost implicați, potrivit lui Savu, aproximativ 1,5 milioane de dolari, alături de numele generalului Cornel Oțelea și al colonelului Constantin Matei — se complicase și mai mult, și că era nevoie de o intervenție mai puternică pentru mușamalizarea lui. Alecsandrescu ar fi devenit, după această vizită, agitat, ar fi fumat țigară de la țigară, iar tensiunea emoțională a serii, combinată cu meciul de fotbal urmărit chiar în acea noapte, ar fi dus, potrivit interpretării lui Savu, la stopul cardiac.

E o acuzație gravă, și trebuie tratată exact ca atare: o acuzație, formulată de un singur martor, într-un interviu publicat la două luni de la eveniment, fără nicio confirmare independentă găsită în materialul cercetat. Cauza medicală a morții — infarctul, stopul cardiac — e confirmată de două surse contemporane distincte. Legătura ei cu presiunea psihologică a unui scandal financiar rămâne, în schimb, o interpretare a unui singur om, care merită menționată — pentru că a fost, la vremea respectivă, parte reală a modului în care presa a povestit moartea lui Alecsandrescu — dar niciodată prezentată drept fapt stabilit.

Steaua l-a declarat, ulterior, „Omul Secolului XX” al clubului — un titlu care, spre deosebire de aproape orice altă cifră din biografia lui, nu a fost contestat de nicio sursă.

Rămân, la capătul acestei cercetări, două imagini care nu se contrazic, ci se completează: golgheterul din 1956, cu cele 18 goluri ale lui, și omul din anii ’80, care a mers acasă la o familie de provincie pentru a convinge un tată să-și lase fiul la Steaua. Între ele — o poreclă rămasă neexplicată, o cronologie de conducere pe care nici trei surse diferite n-au reușit s-o fixeze la fel, și o moarte pe care presa vremii a povestit-o, la două luni distanță, în două feluri complet diferite.