Nu există mulți oameni care pot spune că au schimbat regulamentul unui sport practicat de miliarde de oameni. Ioan Igna este unul dintre ei. Pe 21 iunie 1986, în Mexic, arbitrul arădean a luat o decizie în câteva fracțiuni de secundă — o decizie pe care niciun precedent nu o reglementase. Un an mai târziu, FIFA a schimbat Legile Jocului datorită lui.

Dar povestea lui nu începe la Guadalajara. Începe la Măderat, un sat din județul Arad, unde un copil lovea mingea pe ulițe. Ajunge să poarte tricourile celor mai importante echipe din zonă: UTA și Poli Timișoara. A arbitrat 14 sezoane de Divizia A, finala unei Cupe UEFA sau semifinala unui Campionat European. Înainte de acea seară din Mexic care l-a făcut nemuritor.

Ioan Igna s-a născut pe 4 iunie 1940 la Arad. Copilăria și-a petrecut-o la Măderat — un sat din județul Arad, departe de lumina stadioanelor. Fotbalul l-a descoperit, cum se descoperă în toate satele, pe ulița de pământ, cu o minge improvizată și o poartă marcată de pietre.

În 1952, la 12 ani, a intrat în academia lui Flamura Roșie UTA — clubul care azi se numește UTA Arad. Acolo a crescut alături de nume care aveau să devină legendare ale fotbalului arădean. Unul dintre ele era Iosif Petschovschi — mijlocașul de excepție despre care Ioan Igna va povesti mereu cu admirație, și alături de care va debuta la seniori.

Debutul la prima echipă a venit în sezonul 1958-59 — în deplasare cu Rapid București. 24 august 1958, meciul Rapid – UTA 2-1. Un debut în prima divizie, la 18 ani, care anunța un jucător serios și constant: în acel prim sezon a lipsit o singură dată din 22 de meciuri.

Primul gol l-a marcat tot în acel sezon, contra Politehnicii Timișoara. Scena e imortalizată în Sportul din 22 septembrie 1958: „Începutul reprizei secunde este caracterizat prin acțiuni de câmp. În minutul 58, însă, Zaharia străpunge apărarea arădenilor și marchează: 1-0 pentru Știința Timișoara. În mai puțin de un minut survine egalarea: Jurcă fuge pe tușă, centrează pe linia porții și Igna reia în poartă, de la 2 metri.“ Un gol simplu, din doi metri — dar al unui om care urma să ajungă pe cele mai mari stadioane ale lumii.

În 1959, Igna a făcut un transfer care i-a marcat viața: a semnat cu Știința Timișoara — actuala Politehnica — devenind și student la Chimie-Biologie la Institutul Pedagogic din Timișoara (actuala UVT). Un fotbalist-student, la o echipă de studenți. Potrivirea era perfectă.

La Timișoara, Igna a devenit parte dintr-una dintre cele mai frumoase linii de atac ale fotbalului românesc din acea perioadă: Igna – Remus Lazăr – Manolache – Lereter – Mițaru. Cinci oameni cu tehnică și inteligență tactică, care duceau fotbalul timișorean la un nivel rar.

Sezonul 1962-63 a adus locul 3 în Categoria A, în spatele lui Dinamo și Steaua — cel mai bun rezultat din istoria clubului la acea dată. Iar pe 1 mai 1963, Timișoara și-a inaugurat noul stadion, cel care a primit numele de 1 Mai.

Dar cel mai discutat meci al perioadei timișorene a lui Igna a fost altul: Știința Timișoara – UTA, în primăvara lui 1964. Un derby ardelean care a generat, conform surselor vremii, „un scandal uriaș” — detaliile exacte s-au pierdut în ceața timpului, dar amintirea lui a rămas vie în istoria fotbalului vest-românesc. Igna era pe teren, pentru Știința, contra fostului său club.

În vara lui 1964, a revenit la UTA Arad, unde a jucat până în 1967. Ultimul capitol al carierei de jucător l-a petrecut la Vagonul Arad — același club care câștigase promovarea în Divizia A cu lacrimi în vestiar, în 1968. Igna a jucat acolo ultimul sezon, apoi a agățat ghetele în cui.

După retragerea din activitate, în 1968, Igna a devenit pe scurt antrenor — la Frontiera Curtici și Gloria Arad, ambele în eșaloanele inferioare ale județului Arad. Nu a durat mult. Un alt drum îl aștepta.

În 1972, Ioan Igna a devenit arbitru. Un pas neobișnuit — fostul mijlocaș de ligă trecând de cealaltă parte a baricadei. Dar ceea ce a urmat a validat alegerea din plin.

Ascensiunea a fost fulminantă: în sezonul 1976-77, a promovat dintr-un singur sezon din Categoria C direct în Categoria A. Și la finalul acelui prim sezon în prima divizie, a primit o sarcină uriașă: finala Cupei României 1977, Universitatea Craiova – Steaua București.

Craiova a câștigat 2-1. Era primul trofeu major al oltenilor. Igna era pe teren, cu fluierul în mână, la 37 de ani, în primul sezon în prima ligă ca arbitru. Un debut pe care puțini îl pot egala.

Ecusonul FIFA a venit în 1980. De acolo înainte, cariera lui Igna a explodat pe plan internațional — o ascensiune pe care niciun arbitru român nu o mai atinsese înainte și pe care nimeni nu a mai atins-o după.

Cifrele vorbesc singure. Ioan Igna este singurul arbitru român delegat la toate marile competiții internaționale — un record care a rezistat până azi:

Pe parcursul carierei de arbitru internațional, Igna a oficiat meciuri în care au evoluat 13 câștigători ai Balonului de Aur — o statistică extraordinară despre nivelul la care a activat.

Stadionul Jalisco din Guadalajara, Mexic. 21 iunie 1986. Sfert de finală la Campionatul Mondial: Franța – Brazilia. Presa mondială l-a numit ulterior „cel mai frumos meci al Mondialului din Mexic.” Pe teren: Platini, Zico, Sócrates, Tigana, Fernández. Și pe mijlocul terenului, cu fluierul în mână, un arbitru din Arad.

Meciul s-a terminat 1-1 după prelungiri — și a ajuns la prima serie de penalty-uri din istoria sferturilor de finală mondiale. O procedură relativ nouă, încă incomplet reglementată. Nervii erau la maximum. Rataseră deja Platini și Sócrates.

I-a venit rândul francezului Bruno Bellone. A șutat puternic. Mingea a lovit stâlpul. A ricoșat spre teren. Și s-a lovit de spatele portarului brazilian Carlos, care nu terminase rotația după plonjon. De acolo — în poartă.

Ioan Igna a avut câteva fracțiuni de secundă să decidă. Nu exista niciun precedent în regulament pentru această situație exactă: mingea validă sau nu, după ce lovise portarul în afara liniei sale normale de plonjon? Niciun alt arbitru nu mai fusese pus în fața acestei dileme.

Igna a arătat spre centrul terenului. Gol valabil.

„Mingea a sărit spre teren și s-a lovit de spatele portarului, care încă nu terminase rotația după plonjon. De acolo, buclucașa sferă a ricoșat în plasă. Igna al nostru a avut fracțiuni de secundă la dispoziție să decidă dacă golul a fost valabil sau nu, neavând un precedent la dispoziție.”
— Cristian China-Birta, articol dedicat lui Ioan Igna, 2016

Brazilia a protestat. Comentatorul BBC Jimmy Hill a spus în direct că decizia lui Igna de a nu acorda penalty pentru un fault al lui Carlos asupra lui Bellone în prelungiri fusese „o greșeală extremă.” Presa internațională a dezbătut intens. Dar comisiile de specialitate, întrunite ulterior, au concluzionat că Igna procedase corect.

Și în 1987, Consiliul Internațional al Asociației de Fotbal (IFAB) a amendat Legile Jocului — adăugând o prevedere specifică pentru situația loviturii de departajare în care mingea lovește portarul și intră în poartă. Decizia lui Igna devenise literă de lege.

Franța s-a calificat 4-3 la penalty-uri. A pierdut semifinala cu Germania de Vest. Brazilia s-a întors acasă. Și Ioan Igna a rămas în istoria fotbalului mondial ca omul care a generat o schimbare de regulament.

Contextul acelei decizii de a nu-i acorda finala îl explică Andrei Vochin: João Havelange, președintele FIFA la acea vreme, era brazilian. Brazilia fusese eliminată tocmai la meciul arbitrat de Igna. Finala a ajuns la brazilianul Arppi Filho — o decizie interpretată de mulți ca o compensație diplomatică.

Dacă 1986 a fost apogeul, anii care au urmat au confirmat că Igna era într-o formă de neegalat. În 1987, a arbitrat returul finalei Cupei UEFA: Dundee United – IFK Göteborg. Suedezii câștigaseră turul 1-0 la Göteborg; la Dundee, partida s-a terminat 1-1, iar IFK Göteborg devenea primul club scandinav care câștiga o cupă europeană majoră. Igna era în centru.

Tot în 1987, a arbitrat finala Cupei României — Steaua – Dinamo. Steaua câștigase Cupa Campionilor cu un an înainte; era în plin apogeu. Zece ani după prima finală de Cupă a României (1977, Craiova – Steaua), Igna revenea pe același mare meci — de data aceasta cu Steaua pe poziția câștigătorului.

În 1988, la Campionatul European din Germania de Vest, a arbitrat semifinala Olanda – Germania de Vest. Olanda lui Gullit și Van Basten contra gazdelor — un meci colosal, cu 72.000 de spectatori la Hamburg. Olanda a câștigat 2-1 și a mers mai departe să cucerească titlul european.

Paralel cu cariera internațională, Igna a arbitrat 14 sezoane consecutive în Liga 1 — 208 meciuri, o cifră impresionantă pentru orice arbitru. Statisticile meciurilor arbitrate spun o poveste interesantă:

Gazdele câștigau în 58% din meciurile arbitrate de Igna — o statistică în linie cu media epocii, când avantajul terenului propriu era semnificativ mai mare decât în fotbalul modern. 14 meciuri s-au terminat 0-0, iar 60 de penalty-uri au fost acordate în 208 meciuri — aproximativ unul la 3,5 meciuri.

A arbitrat și două finale de Cupă a României: 1977 (Craiova – Steaua 2-1, primul trofeu pentru olteni) și 1987 (Steaua – Dinamo). Același arbitru, aceleași două cluburi, la distanță de un deceniu — de fiecare dată câte un trofeu distribuit.

Ioan Igna s-a retras din arbitraj în 1989-1990. Dar influența lui nu s-a oprit acolo. A activat în Comisia Centrală a Arbitrilor și a contribuit la formarea generației care a dus arbitrajul românesc din nou pe scena europeană.

Printre cei pe care i-a descoperit sau susținut: Ovidiu Hațegan, Istvan Kovacs și Horațiu Feșnic — trei arbitri care au reprezentat România la turneele finale din ultimele două decenii. O moștenire concretă, în tricouri și ecusoane FIFA.

Gazeta Sporturilor l-a plasat în topul all-time al arbitrilor români pe locul 2 — după Ionescu-Birlic, înaintea lui Crăciunescu, Porumboiu și toți ceilalți. O ierarhie care reflectă palmaresul internațional unic al unui om din Măderat ajuns să arbitreze sfertul de finală al Campionatului Mondial.

Pe 4 iunie 2024, la 84 de ani, Ioan Igna a fost sărbătorit la Universitatea Politehnica Timișoara — 65 de ani de la sosirea lui la Știința Timișoara. A primit o Plachetă de Excelență. A rememorat. A mulțumit. Și a lăsat să se înțeleagă că nu regretă nimic — nici decizia din Guadalajara, nici finala pe care n-a arbitrat-o, nici drumul lung de la Măderat până în Mexic.

Surse

tikitaka.ro · Arhiva fotbalului românesc · Poveștile fotbalului