Ion Oblemenco este considerat unul dintre cei mai mari fotbaliști, dacă nu chiar cel mai mare fotbalist care a îmbrăcat vreodată tricoul Universității Craiova. Un marcator înnăscut, Oblemenco, cu 4 ori titlul de golgheter al Diviziei A în perioada 1966 și 1973, un titlu de campion și o cupă a României nu au fost suficiente pentru a bifa vreun minut în echipa națională a României. Răsfoind “Almanahul Sportul”, am găsit un articol în ediția din 1976 un interviu cu legenda oltenilor. Redăm integral textul în rândurile care urmează:
Au încercat mulți. A încercat mai întâi Constantin, un maestru neîntrecut al loviturilor de cap imparabile, care au adus o frumoasă salbă de victorii C.C.A.-ului și, mai apoi, Stelei lui Bone și Onisie, Jenei și Creiniceanu. A încercat Mircea Dridea, sau Dridea I, atacantul de tip anglo-saxon din înaintarea Petrolului Ploiești, în anii când acest club domina campionatul primei divizii și câștiga Cupa României. A încercat F.S. Voinea și poate că ar fi reușit dacă n-ar fi devenit campionul neîntrecut al… golurilor gata făcute, dar care n-au fost goluri, ci doar imense ocazii. Încearcă și Mihai Adam, jucătorul-model al orașului „șepcilor roșii“ și alb-violeților. Și se află și el foarte aproape de izbândă. Dar recordul, mult invidiatul record, n-a vrut să cadă. Și apărările s-au înăsprit mereu, s-au betonat, parabetonat, chemând în preajma redutei toate rezervele disponibile din linia de mijloc și din avanposturi. Ajutat în acest fel, faimosul record al eficacității absolute în prima noastră divizie a continuat să… trăiască prin Titus Ozon, unul dintre cele mai mari talente ale fotbalului românesc, jucător plin de fantezie, spontan în execuții și inventiv în finalizarea unor acțiuni de mare spectacol.
Driblingurile și fentele sale în cascade au derutat până la ridicol apărători masivi și au învins portari de mare clasă. În acest fel a marcat Titus Ozon cele 157 de goluri ale sale în Divizia A. Goluri pentru Dinamo, Progresul, Rapid, cele trei „bucureștene“ la care a jucat, goluri aplaudate cu generozitate de suporterul din Obor, Giulești sau Dealul Spirii. Cândva însă și acest record trebuia să cadă. Ca toate recordurile peste care au trecut anii. Jucătorul care a reușit această performanță deosebită — Ion Oblemenco — este un alt mare talent al fotbalului nostru. Dar un talent de o cu totul altă natură în comparație cu Titus Ozon.
Un talent care s-a exprimat pe gazon, în fața porților adverse, prin alte mijloace, aproape opuse celor cu ajutorul cărora a devenit golgeter absolut Titus Ozon. Ozon a fost un jucător firav, Oblemenco, dimpotrivă. Primul a mizat totul pe fentă și dribling. Celălalt pe forța de pătrundere și șutul necruțător. Se pare că Ozon trăia cu adevărat marea plăcere a succesului când ajungea să înscrie la poarta goală, după ce trecea în slalom de apărătorii adverși. Craioveanul și-a savurat întotdeauna mai mult izbânzile obținute cu adversarii direcți în față. Armele le-au fost diferite. Țelul același. GOLUL.
— Ion Oblemenco, în ce meci ai marcat primul tău gol în Divizia A?
— Cu 11 ani în urmă, în 1964, într-o partidă cu „U” Cluj-Napoca. În poarta „șepcilor roșii” se afla Bungheanu. Jucam la Rapid. A fost un gol cam… personal, mi l-am făcut singur, deși la Rapid evolua pe atunci un jucător care „produce” goluri pentru toți — Emil Dumitriu. Sigur că aș fi vrut să joc lângă Dumitriu. Lângă el aș fi ajuns de mult golgeter absolut al campionatului. Dar nu s-a putut. A trebuit să plec de la Rapid. Am venit la Craiova, pe atunci o… tânără echipă de Divizia A al cărei principal obiectiv era să se mențină în elita fotbalului nostru. M-am străduit s-o ajut, angajându-mă să marchez goluri…
— Care din cele peste…157 de goluri ți s-a părut cel mai frumos?
— Nu pot răspunde cu exactitate la această întrebare, îmi amintesc totuși câteva din golurile care mi-au adus nebănuite satisfacții. În 1968 am marcat un gol Universității Cluj-Napoca din corner, cu capul, mingea a lovit una din barele verticale, a ricoșat în cealaltă și numai după aceea a intrat în plasă. Pentru acel gol am fost aplaudat minute în șir și felicitat chiar de câțiva din jucătorii clujeni. O bucurie cu totul aparte mi-au adus însă două goluri, marcate în 1967, într-un meci cu Progresul, la București. Scorul a fost egal, 2—2, dar am câștigat atunci pentru prima dată titlul de golgeter al campionatului. Cu celelalte trei care au urmat la sfârșitul campionatelor 1969/70, 1971/72 și 1972/73 am reușit să egalez recordul faimosului Dobay, jucătorul de mare eficacitate din atacul Ripensiei.
— Portarul cel mai greu de învins?
— Indiscutabil, Răducanu! Atunci când vrea să apere, când nu-l apucă dorul de… promenadă prin careul de 16 m, sau prin propria sa jumătate de teren, când vrea să apere, nu să execute el auturi din fața tribunei principale. Răducanu — unul dintre cei mai talentați portari pe care i-a avut fotbalul nostru — rămâne pentru oricare șuteni un adversar redutabil, greu de învins, nu numai de un atacant — golgeter, ci de o întreagă echipă. Lui Răducanu i-am marcat, însă, câteva goluri frumoase. Unul, cu trei ani în urmă, la Craiova, unde Rapid nu ne-a învins niciodată și nici măcar vreun rezultat egal n-a reușit să ne smulgă. În ziua aceea venise cu mari ambiții și cu un Răducanu pus pe fapte nemaipomenite. Și, prin minutul 8—9, era deja 1—0 pentru fosta mea echipă. Aproape o repriză întreagă am fost conduși, până când, la o centrare de pe dreapta, am venit lansat în careu și am reluat cu stângul — piciorul cu care am marcat mai mult de jumătate din golurile mele — din voleu. Am prins un șut violent, mingea a plecat ca din tun, a trecut ca un obuz peste Răducanu. Deși aflat pe direcția șutului, Rică n-a mai reușit să ridice mâinile ca să respingă. Cred că n-a avut timp. Un coechipier mi-a spus după meci că Răducanu s-a… lăsat în jos pentru a nu-l lovi mingea în plină față. Eu n-aveam cum să văd. Am văzut doar golul. Repet, Răducanu va rămâne în galeria marilor noștri portari. Ca și brașoveanul Adamache care, singur, în primăvara lui ’73, ne-a deposedat de un titlu de campioană, în acel meci de pomină, de la Craiova, când Steagul Roșu ne-a învins cu 1—0…
— Ion Oblemenco, numește trei din cele mai mari bucurii și insatisfacții din viața ta de golgeter.
— Revenirea pe gazon, după clipele infernale pe care le-am trăit ca urmare a dublei operații de ulcer, câștigarea primului titlu de campioană a țării cu Universitatea Craiova, conferirea titlului de maestru emerit al sportului. Cea mai dureroasă înfrângere pe care am trăit-o: neselecționarea, nici măcar pentru un singur minut, în echipa națională. O insatisfacție cât… trei.
— În toamna lui ’75 ai devenit golgeterul absolut al Diviziei A. Ce longevitate acorzi recordului pe care l-ai stabilit?
— …Cu imense eforturi și toată înțelegerea antrenorilor și coechipierilor mei. La această întrebare, singurul răspuns îl poate da, cred eu, câștigătorul din acest an al „Ghetei de aur”. Dudu Georgescu e un băiat serios, un jucător extrem de muncitor, cu mari calități de puncher. Urmărind cu perseverență golul, Dudu poate deveni o… gheată de aur permanentă a fotbalului nostru.
— O ultimă întrebare: ce este… golul?
— Golul? O bucurie imensă de câteva secunde. Pentru că, în fotbal, mai mult decât în oricare alt sport, niciodată nu poți să știi ce-ți poate aduce minutul următor. Și minutul imediat următor poate aduce o imensă bucurie și pentru… celălalt.
L. Dumitrescu
