ILIE BĂRBULESCU
(24 iunie 1957 – 1 februarie 2020)
În zorii zilei de 1 februarie 2020, când orașul Pitești încă nu-și dezmorțise străzile, o veste a căzut ca o ploaie rece peste fotbalul românesc: Ilie Bărbulescu, campionul cu suflet de copil, s-a stins la doar 62 de ani. Un infarct l-a răpit din mijlocul familiei și al amintirilor, lăsând în urmă nu doar un palmares impresionant, ci și o poveste pe care fotbalul nostru o va șopti mereu, cu admirație și nostalgie.
De la Școala 9 la Sevilla – Drumul unui “Balamuc”
Născut pe 24 iunie 1957 la Pitești, Ilie a crescut printre blocurile orașului, cu mingea la picior și visul de a ajunge mare. Porecla “Balamuc” nu i-a venit dintr-o nebunie a gesturilor, ci dintr-o întâmplare hazlie: mergea la Școala 9, iar copiii făceau glume cu celebrul “Spitalul 9” din București. “Nu că eram nebun pe teren. Doar îmi respectam adversarii!”, povestea el, cu zâmbetul său larg, într-un interviu ce avea să rămână testament.
A debutat la FC Argeș în 1974, la doar 17 ani, sub bagheta lui Leonte Ianovschi. În scurt timp, a devenit pilon al defensivei și a contribuit decisiv la titlul de campion din 1979, ultimul mare triumf al Piteștiului. În Europa, a înfruntat Panathinaikos, Valencia și Nottingham Forest, marcând chiar împotriva englezilor, semn că destinul îi pregătea întâlniri cu marile scene.
Steaua – Noaptea de aur și bucuria pură
Transferul la Steaua a venit firesc, ca un pas al destinului. “Sfinxul” Alecsandrescu îl oprise de mult pe lista preferințelor, iar Ilie, cu firea sa directă și glumeață, a semnat după nuntă, într-o atmosferă plină de povești și complicități.
La Steaua, între 1984 și 1987, Bărbulescu a trăit apogeul carierei. A câștigat trei titluri, două Cupe ale României, dar mai presus de toate, a fost acolo, la Sevilla, în noaptea magică din 1986. “În momentul în care Duckadam a apărat și ultima lovitură de la 11 metri, eram cel mai aproape de trofeu. Din bucurie, m-am repezit primul spre el”, rememora cu emoție. A fost primul român care a atins Cupa Campionilor Europeni, înainte ca oficialii să o decerneze. Apoi, a urmat Supercupa Europei, încă o filă de aur în istoria Stelei și a fotbalului nostru.
Un palmares de legendă și o viață discretă
După Steaua, a revenit la Petrolul, apoi la FC Argeș, Dacia Pitești și Callatis Mangalia, unde a pus umărul la promovarea echipei din Mangalia. În total, 357 de meciuri și 22 de goluri în Divizia A, 23 de partide și 3 goluri în cupele europene, cinci selecții la națională – cifrele unui campion, dar și ale unui om care a pus suflet în fiecare pas pe gazon.
A primit titlul de Cetățean de Onoare al Piteștiului și, în 2008, Ordinul “Meritul Sportiv” clasa a II-a, pentru contribuția sa la victoria de la Sevilla. După retragere, a rămas aproape de copii și juniori, antrenând la FC Argeș, dar a preferat discreția, departe de luminile reflectoarelor.
Regretul și dorul unui campion
Ilie Bărbulescu a plecat dintre noi cu un regret: dezbinarea Stelei, echipa pe care ar fi vrut-o din nou “strălucitoare, una singură”. “Pe noi ne iubește și acum lumea, din Baia Mare până-n Bacău! Eram o familie, nu doar o echipă”, mărturisea cu tristețe, privind la vremurile în care sportul era mai mult decât o simplă competiție, era o stare de spirit.
Fiul său, Andrei, stabilit în Germania, a postat o fotografie cu mesajul: “Drum liniștit, Dumnezeu să te vegheze, TATA, Campionul meu”. Și fiica, Andreea, a scris: “Vei rămâne în amintirea noastră, tată! Ilie Bărbulescu!!!”. La înmormântarea din Pitești, 600 de oameni au venit să-i aducă un ultim omagiu, dovadă că Ilie nu a fost doar un mare fotbalist, ci și un om iubit.
Epilog – O stea care nu apune
Ilie Bărbulescu rămâne în memoria noastră ca un simbol al pasiunii, al bucuriei pure de a juca fotbal, al prieteniei și al respectului pentru adversar. Povestea lui, spusă cu farmecul unui copil mare și cu modestia unui campion adevărat, va dăinui, asemenea unei stele care nu apune niciodată pe cerul fotbalului românesc.
