Humis – un super interviu cu atacantul Venusului în anul 1939
Costa Humis (Kostas Choumis în greacă, cunoscut în România ca și Constantin “Costică” Humis) a fost cel mai emblematic fotbalist străin al fotbalului românesc în anii 1930 și 1940. Născut pe 20 noiembrie 1913 la Pireu (Grecia) Humis a început fotbalul la vârsta de 15 ani la echipa Ethnikos din orașul natal. Ascensiunea sa în fotbal începe odată cu debutul în echipa de seniori a celor de la Ethnikos, echipă la care s-a impus destul de repede. La doar un an de la debutul în fotbalul mare, a fost selecționat și în naționala Greciei. În cele 9 partide jucate în perioada 1934-1936, a marcat 8 goluri dintre care 3 împotriva României.
În urma unui meci din Cupa Balcanică în care a marcat două goluri împotriva României (26 iunie 1935, 2-2), a fost transferat la Venus București, cvadruplă campioană a României până la acel moment. Echipa bucureșteană i-a oferit un salariu de nerefuzat (potrivit vocilor vremii, ar fi fost vorba de un salariu de cinci ori mai mare decât a unui jucător obișnuit de la Venus) așa că a semnat fără să stea prea mult pe gânduri. Venus avea să-și mai treacă în palmares încă 3 titluri cu Humis în echipă. (ultimele din istorie: 1936/37, 1938/39 și 1939/40). Până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Humis a fost cel mai scump transfer din fotbalul românesc. După 5 ani petrecuți în România, Humis a fost naturalizat și selecționat în naționala României. A debutat în tricoul tricolorilor pe 12 octombrie 1941 într-un meci amical cu Slovacia, meci câștigat de ai noștri cu 3-2, printre marcatori aflându-se și Humis. Din păcate, eligibilitatea lui pentru a juca în naționala României a coincis cu cel de-al Doilea Război Mondial astfel că nu a prins decât 2 partide pentru tricolori.
Revista “Realitatea Ilustrată”, realiza un interviu cu faimosul atacant al Venusului în anul 1939, pe vremea când acesta avea 26 de ani.
VEDETA No. 1 A FOOT-BALLULUI ROMÂNESC
La noi nu se obișnuiesc concursurile pentru desemnarea celor mai populari oameni, dar dacă s’ar face unul pentru stabilirea clasamentului celebrităților noastre – așa cum fac americanii – este sigur că Humis – vedeta foot-ball-istică a “Venusului” ar ocupa unul din primele locuri. Deși pentru mulți pare curios că un sportiv poate întrece popularitatea unui om de știință sau a unei artiste de cinematograf; totuși realitatea este aceasta. Vremurile noi au adus oameni noi și deaceea nu trebuie să ne mirăm că alături de președintele Roosevelt, pe list americană a celebrităților se găsesc Joe Louis, Jack Dempsey și apoi Vicky Baum, Charlie Chaplin, Greta Garbo și Robert Taylor.
Nici nu trebuie să ne mai prindă mirarea că vedetele sportive românești au devenit celebrități când un match de foot-ball adună 20-30.000 de spectatori iar printre ei numărăm miniștri, scriitori și artiști.
ÎN VIZITĂ LA HUMIS
Profesiunea ne-a adus de multe ori în intimitatea celebrităților noastre literare, politice sau artistice. Am învățat să cunoaștem “acasă” pe politicianul demagog sau pictorul boem. Le cunoaștem metehnele, le evităm capriciile, într’un cuvânt, meseria ne-a învățat să creiem o atmosferă specială fiecărui interlocutor în parte. Mărturisim însă că pentru întrevederea pe care am avut-o cu Humis nu ne-am formulat anticipat întrebările, așa cum se vere când am avut cinstea să fim primiți în Palatul Regal la Sofia, la Președintele Finlandei sau, mai recent, la un Pașă Marocan.
Nu ne-am pregătit “lista de întrebări” pentru simplul motiv că am vrut să surprindem pe “Costa” Humis “foot-ball-istul no. 1 al soccerului românesc”, în strictă intimitate.
“CUIBUL” VEDETEI
Am urcat deci cele cinci etaje ale “block-ului” B-dul Carol 47, portarul ne-a îndreptat protocolar către vedeta care face publicitate imobilului și am intrat într’o garsonieră ultra elegantă. “Costa” Humis ne primește într’un halat în dungi, dealtfel foarte elegant, ne poftește să ne instalăm într’un fotoliu comod și firește ne oferă țigări “Papstros”. Ne face impresia că suntem la o vedetă de cinema, nu la un jucător de foot-ball. Interiorul ne prilejuiește câteva reflecții pe care Humis le surprinde în parte:
– Vă displace apartamentul?, se interesează Costa.
– Dimpotrivă, îl găsesc foarte frumos, poate prea frumos…
– Sunt “micile” plăceri pe care mi le permit. Nu uitați că altele mai mari nu pot să am căci viața de foot-ballist are rigorile ei. În locul altor satisfacții, îmi îngădui deci un apartament cari îmi dă iluzia că sunt bogat.
– Nu ești bogat? Cred că un profesionist la foot-ball câștigă mulți bani.
– Așa crede toată lumea. Foot-ball-ul nu este chiar un izvor de aur. Leafa mea este de 10.000 lei pe lună, primesc prime la victorii – când ne merge bine – aproape 150.000 lei pe an. 250.000 lei pe an nu este o avere pentru un om care trebuie să trăiască bine ca să nu aibe energie pentru sport. Mai adăugați că foot-ball nu se joacă o viață întreagă și abia aduce ceva bani pentru zile negre.
Humis devine gânditor. Omul aceste pe care îl vedeți pe sburdând pe teren ca un spiriduș plin de energie, este în viața de toate zilele un mare pesimist. Vede toate lucrurile în negru. Trăiește mai mult singur și îi place să viseze…
JOC FOOT-BALL DIN PASIUNE
– Cred totuși că foot-ball-ul își dă satisfacții mari.
– Fără îndoială că da. Strada, orașul îmi plac dar când intru pe teren sunt alt om. Acolo e locul meu, stadionul e viața mea. Nu joc foot-ball ca un profesionist ci ca un un îndrăgostit al acestui sport. Freamătul tribunei mă electrizează, jocul mă concentrează cu totul și trăiesc 90 de minute – atât durează matchul – adevărata mea viață. Și totuși nu este viața reală, filozofează Humis.
ADVERSARII
– Nu ți-e frică niciodată de adversari?
– Frică? Este un sentiment pe care nu-l am niciodată. În fața celui mai dur fundaș, intru cu aceiași forță. Mă feresc însă de lovituri căci adversarii au de multe ori o cruzime diabolică. Mă păzesc cu atenție căci știu că fiecare ar fi bucuros să-mi distrugă picioarele. Nu e omenește ceia ce fac mulți fundași dela noi.
– Care crezi că este cel mai bun fundaș?
– Cred că Buerger dela Ripensia. Lupt mereu împotriva lui. E foarte repede și nu mă cruță niciodată. Ca înaintași îmi place Ploeșteanu și Bodola.
CUM A AJUNS VEDETĂ
– Cum ai ajuns la Clubul “Venus”?
– Nu este o poveste prea lungă. La 15 ani am debutat la Etnicos, iar după ce am jucat 10 meciuri în echipa națională a Greciei, am venit în România pentru un match. Am fost văzut de conducătorii Venusului care m’au angajat imediat. Din 1936 joc în acest club și trebuie să spun că sunt foarte mulțumit. Avem un club serios, se practică un sport de calitate iar atmosfera românească îmi priește, exceptând zilele când mi-e dor de Pyreu și de familie. Am 26 de ani, trăiesc viața din plin, dar dorul de casă mă macină de multe ori.
– Nu-ți cauți oarecari satisfacții aiurea?
– Unde? În femei? Humis prinde a zâmbi. Da, sunt femei frumoase în București. Sunt asaltat dar mărturisesc, fără falsă modestie, că nu mă încurc niciodată. Știu foarte bine că femeile sunt orgolioase și caută pe Humis-atletul, Humis-vedeta dar niciodată pe Humis-omul. Dacă nu aș fi un shoteur bun, dacă nu aș fi subiectul cotidian al gazetelor, nu s’ar uita una la mine.
IUBESC PE DANIELLE DARRIEUX
– Totuși, ai o dragoste?…
– Am. Sunt foarte amorezat lulea de Danielle Darrieux și flirtez cu Dorothy Lamour. Nu scap un film cu Danielle Darrieux. Bun sau prost, stau în fotoliu patru ore, văd filmul de două ori și mă culc fericit. Exact ca un licean îndrăgostit.
Humis confirmă declarația sa cu o serie de fotografii ale Daniellei Darrieux.
– Nu e frumoasă? se întreabă candid.
– Da, dar e măritată cu Henry Decoin, în informăm noi.
– N’are importanță. Eu tot o admir.
NU VREAU SĂ FILMEZ
– Ai vrea să filmezi, îl interogăm noi.
– Nu, nu aș vrea. Nu este o meserie care mă pasionează. E mai mult artificiu decât în viața de foot-ballist. Îmi place arta dar prefer lucrurile reale. De pildă, prefer foot-ball-ul ecranului. E mai concret. Viața de actor îți dă poate glorie mai lungă și de multe ori avere mai mare. Pe mine însă nu mă pasionează. Aș dori să fiu negustor, să am o afacere productivă și să mai am timp pentru sport. Cer cam mult dar poate voi avea noroc. Când eram la Atena, un ghicitor mi-a spus că sunt născut într’o zodie bună și mi-a prezis că voiu scăpa de două ori de la moarte. Mi-a dat și un “Epsom” (o păpușe îmbrăcată în portul național grecesc) ca fetiș. Am impresia că îmi poartă noroc căci odată am scăpat dela o moarte sigură.
SCĂPAT DE LA MOARTE
Eram cu o echipă din Pyreu pe insula Kefalonya unde am jucat un match. Partida a fost agitată, căci insularii se țineau dârz și voiau să ne bată. Mai erau câteva minute de joc, eram conduși cu 1-0 când primesc o minge și dela zece metri trag vârtos la poartă. Nimeni n’ar fi fost în stare să oprească mingea care s’a odihnit în plasă. N’au trecut nici două minute și am tras din nou. Am marcat și al doilea goal. Publicul s’a înfuriat, a năvălit pe teren. Noi am fugit pe unde am putut. Stadionul era la marginea mării. De frică am început să alergăm pe plaje. După mine gonea un grec mustăcios care agita un cuțit. Dacă nu săream în mare, nu știu ce păteam. M’am dus cu barca înapoi la mal și am stat o săptămână în casă, bolnav. De atunci nu mă mai despart de “Epsom-ul” meu.
CUM SE MARCHEAZĂ GOALURI
– “S’au mai schimbat vremurile”, își continuă Humis confidențele. Lumea s’a obișnuit cu înfrângeri și victorii astfel că nu se mai aruncă cuțitul. Am jucat matchuri grele, cu Admira-Viena, Ujpest-Budapesta, cu Slavia-Praga, cu F.C. Milano și lumea a rămas calmă.
– Ai marcat multe goaluri?
– Este imposibil să le număr, dar pot spune că marchez aproape la fiecare match.
– Goalul este o chestie de noroc sau de știință?
– Cred că amândouă. Câte odată trag de îmi face impresia că mingea este în poartă. Când sunt mai sigur, lovește bara, portarul sau mai știu eu ce și ratez puncte sigure. Altădată lovesc mingea prost și totuși intră în goal. Cele mai multe puncte depind de parteneri. Dacă îmi dau mingi bune de tras, reiau totdeauna corect. Dela o vreme adversarii știu că trag bine la goal și mă păzesc sever. Când îmi dau seama că nu ajung să trag la poartă, pasez camarazilor, iar Ploeșteanu ca și Bodola trag la fel de bine.
– Antrenorul te mai învață ceva?
– Am 26 de ani ani și joc foot-ball de la 16 ani. Nu mai am ce învăța. Antrenorul nostru știe acest lucru: ne face numai condiția fizică și tactica. Restul, fac ce mă taie capul. Ascult însă totdeauna sfaturile, căci oricât de bun foot-ballist ai fi, mereu înveți ceva nou.
NU-MI PLACE BOXUL
– Te pasionează boxul?
– Îmi place să văd, nu-mi place să boxez. Cred că în două matchuri aș fi desfigurat și… vă spun un secret – țin mult să fiu întotdeauna întreg.
Humis este într’adevăr foarte grijuliu. Se îngrijește ca o fetiță, se îmbracă elegant și îi place să fie admirat. Lucrul l’am constatat cu ușurință căci la ora ceaiului, când am coborât împreună la “Nestor” doamnele îl priveau cu atenție și îl discutau cu aprindere. Voga lui Humis preocupă Bucureștiul monden…
ART. VOGEL
