„După o săptămână, cel care-l ochise, Ion Alecsandrescu, era deja la Arad faţă în faţă cu jucătorul. Fire rezervată şi cu mult bun simţ, Helmuth cu deschise el discuţia, ci asculta promisiunile Sfinxului. Obiectivul lui, armata pe terenul de fotbal, fusese atins. Orice venea peste era binevenit. «Băiete, pentru că eşti căsătorit şi ai deja doi copii, o să-ţi dăm un apartament în Bucureşti. O să primeşti grad şi vreo 35.000 de lei să ai şi tu bani de buzunar. Ai alte pretenţii?». Pe Helmuth îl pufni râsul. «E suficient, tovarăşe preşedinte”, răspunse el spre mirarea Sfinxului care obţinea astfel fără mari cheltuieli un portar de naţională.
[…]«Oma, hai încoace să-ţi dau o veste mare!». Helmuth radia de bucurie când intră în curtea copilăriei lui de la Semlac şi o anunţă pe bunica lui ce realizase. «Oma, de la începutul anului viitor mă transfer la Steaua. Or să-mi dea casă, 35.000 de lei şi o să fac şi armata, ca să scap de ea. Apoi o să mă fac ofiţer şi uite că o să am şi serviciu după ce termin cu fotbalul». «Bravo, băiatul mamii, ştiam eu că vei ajunge mare. Să ai grijă de familie acolo la Bucureşti şi să stai fără frică. Aici mă descurc eu şi oricum, o să mai vii tu în vacanţe».”
Aşa a început aventura lui Dukadam în Ghencea. O poveste care a avut ca punct culminant seara de 7 mai 1986. Fără Helmuth, probabil fotbalul românesc ar fi fost mai sărac. Nu doar cu un portar valoros, dar mai ales cu un trofeu. Cel mai important trofeu. Astăzi, eroul de la Sevilla împlineşte 50 de ani. La mulţi ani Duka!
Pasaje preluate din cartea SuperSteaua, de Andrei Vochin
