Pe 7 mai 1986, Steaua realiza cea mai importantă performanță din istoria fotbalului românesc. Militarii cucereau cel mai râvnit trofeu inter-cluburi din lume: Cupa Campionilor! Principalul protagonist al finalei cu FC Barcelona a fost Helmuth Duckadam. Portarul orădean avea să apere 4 penalty-uri și să-și facă loc în Cartea Recordurilor.
Helmuth Duckadam despre finala cu Barcelona și cele 4 penalty-uri apărate:
Știam că finala se va disputa seara, iar stadionul nostru din Ghencea nu avea încă lumină. De aceea am avut două antrenamente pe Stadionul 23 August, ca să ne obișnuim cu reflectoarele. La ambele antrenamente au apărut militari care aveau aparate ciudate în mână. Cu acestea măsurau radiațiile. Trebuie să spun că ele erau destul de ridicate în acea vreme. Nouă, portarilor, ni s-a recomandat să nu plonjăm și să evităm contactul cu mingea, pentru că aceasta, învârtindu-se în iarbă, aduna acele radiații.
Steaua era o echipă de atac, care marca multe goluri. Acest lucru s-a văzut și în meciurile preliminarii. Normal că, la finală n-am plecat cu ideea de a ataca Barcelona la ei acasă. Aveam un respect, poate și prea mare, pentru campioana Spaniei. Ne-am dus să ne apărăm bine și prin contraatacuri să încercăm să-i surprindem. Steaua a rezistat presiunii Barcelonei, ajungând până în prelungiri și apoi la loviturile de la 11 metri. La aceste lovituri poate responsabilitatea portarului este cea mai mare, pentru că de el depinde totul. Eu văd invers această problemă. Chiar dacă portarul nu are nici o responsabilitate la penalty. Portarul are numai de câștigat, în schimb cel care poate pierde este jucătorul care execută lovitura. Dacă un portar ia un gol de la 11 metri, nu-i reproșează nimeni nimic. Eram sigur că apăr. Nu ştiam câte, dar am plecat cu gândul de a apăra cel puțin una dintre lovituri.
Cea mai grea a fost prima lovitură, pentru că a avut o importanță psihologică. Dacă reușești s-o aperi, începe un joc de logică între jucător și portar. După ce pe prima am prins-o pe dreapta, al doilea jucător a crezut că schimb colțul. Deci m-am hotărât să merg tot în dreapta. La cel de-al treilea penalty, executat de Alonso, eram sigur că rămân pe dreapta, pentru că el a gândit că, după două executte pe dreapta, sigur voi schimba colțul. Iar la a patra lovitură știam că niciun jucător nu va îndrăzni să tragă pe colțul unde am apărat de trei ori. De aceea eram sigur că va șuta în stânga. Așa a și fost. De ce să mint? Mi-am ales colțul înainte. Lovitura de la 11 metri se poate prinde, dar numai cu concursul jucătorului care execută.
După finală multă lume mi-a spus: “Domnule, ce noroc ai avut! Ai apărat patru lovituri, dar ei au tras prost.” Eu le-am răspuns: “Da, domnule, aşa este. Două au tras ei prost, iar două am apărat eu.” Deși a doua lovitură a fost executată foarte bine, pe colț, puternic, la firul ierbii.
