Fanii lui AC Torino împart istoria clubului în două perioade: înainte și după Superga. Odată cu dezastrul care a dus la dispariția celei mai frumoase echipe din istoria fotbalului italian, gruparea granata nu a mai fost niciodată la fel. Un singur Scudetto câștigat, la mijlocul anilor ’70, o finală de Cupa UEFA pierdută doar pentru că Ajax a marcat mai multe goluri în deplasare și o serie de tragedii și ghinioane au creat tifosilor senzația unui blestem perpetuu.
Dar nimic nu a contribuit mai mult la fatalismul care îi caracterizează pe fanii lui Torino ca povestea lui Gigi Meroni, omul care prin stilul său rebel și sfârșitul tragic de care a avut parte a rămas în mentalul colectiv drept un James Dean al fotbalului.
Gigi Meroni: Începuturile
Gigi Meroni s-a născut în 1943, în liniștitul și convenționalul Como, foarte aproape de lacul cu același nume. A rămas orfan de tată când avea doar 2 ani, astfel că mama sa a fost nevoită să se descurce singură cu trei copii. Micul Gigi și-a făcut repede un nume pe maidanele micului oraș lombard. Slăbuț, rapid, deloc înalt și cu un dribling imposibil de contracarat, puștiul a fost repede remarcat de echipa locală, care i-a oferit ocazia debutului în Serie B la numai 17 ani. Talentul său a explodat imediat și, în 1962, a fost vândut la Genoa.
Cel mai vechi club din Italia trecea printr-o perioadă dificilă, ultimul titlu fusese cucerit în anii ’20, iar venirea lui Meroni i-a făcut pe fanii genovezi să viseze frumos. Stilul său dezordonat de joc era totuși o încântare pentru spectatori, pentru că avea o poezie puțin întâlnită într-o Italie care devenea tot mai dependentă de catenaccio. Golurile sale, deși puține, nu erau niciodată banale. Driblingurile lui înnodau efectiv picioarele fundașilor adverși și distrau publicul aproape în aceeași măsură în care o făceau cele ale lui Garrincha, contemporanul său brazilian și care, întâmplător sau nu, evolua pe același post, cel de extremă dreapta.
Însă, tot la Genoa, Meroni va fi implicat și în primul scandal din cariera sa. La finalul ultimului meci din sezonul 1962-1963, nu a fost prezent la controlul antidoping, scuza sa fiind aceea că „Am uitat!”. Cum trei dintre colegii săi au fost prinși folosind amfetamină, Gigi s-a trezit suspendat în primele cinci partide ale stagiunii următoare. Fanii au trecut însă ușor peste incident și au continuat să îl iubescă, iar la aflarea veștii că a fost vândut la AC Torino, în 1964, dezamăgirea lor a fost uriașă. Nu aveau însă ce face. La acel moment, Genoa era o echipă prea mică pentru un asemenea jucător.
Fluturele granata
Meroni a sosit la Torino într-un moment în care fantomele dezastrului de la Superga nu dispăruseră încă, dar existau speranțe că echipa va intra într-o nouă eră glorioasă, mai ales că alături de noua senzație a fotbalului italian sosise și Nereo Rocco, antrenorul care realizase două surprize uriașe alături de Triestina și Padova, pe care le-a condus spre podiumul Seriei A, și care cucerise prima Cupă a Campionilor pentru Milan.
În ciuda rigidității lui Rocco și a conflictelor pe care le-a avut cu tehnicianul, Meroni s-a simțit în elementul său la Torino A continuat să distreze, să încânte și să înscrie goluri imposibile, devenind rapid favoritul fanilor. Grațios în alergare și aproape imposibil de prins de adversari a fost poreclit „fluturele granata”. Deși evolua fără apărători și cu jambierele lăsate, nu a suferit nicio accidentare serioasă, cu toate că fundașii îl luaseră deja la ochi și îl „pedepseau” de câte ori aveau ocazia.
Apogeul în tricoul lui Torino l-a reprezentat un meci pe San Siro, în primăvara anului 1967. Torinezii întâlneau marele Inter al lui Herrera, neînvins acasă de peste trei ani, o perioadă care avea să se încheie în acea zi. „Niciodată nu știai la ce să te aștepți din partea lui. El nu juca fotbal, el inventa fotbalul”, își amintea peste ani Sandro Mazzola, legendarul jucător al nerazzurrilor. Probabil avea încă în minte faza golului care a decis acel meci. Meroni a primit mingea în careu și, deși tatonat de Facchetti, considerat cel mai bun fundaș al lumii la momentul respectiv, a găsit vinclul porții lui Sarti cu un lob de pe loc, executat perfect.
La finalul acelui sezon, președintele lui Torino a acceptat oferta lui Juventus pentru Meroni, o sumă record de 750 de milioane de lire italiene. Imediat cum suporterii au aflat, a avut loc un protest spontan, mii de oameni strângându-se în fața reședinței lui Agnelli, familia care conducea clubul bianconero. Lucrătorii de la uzinele Fiat, în majoritate fani granata, chiar au amenințat cu o grevă. În aceste condiții, transferul a fost anulat.
Gigi avea să înceapă încă un sezon pe partea dreaptă a atacului torinez, cu jambierele lăsate, cu stilul său anarhic, dar poetic, iar fanii abia așteptau să-l revadă la lucru. Nu aveau de unde să știe însă că o vor mai face foarte puțin.
Gigi Meroni: Rebelul
Comparat cu George Best datorită poziției din teren și a stilului de joc, Meroni a mai avut ceva în comun cu legenda lui Manchester United: a fost un rebel.
„A fost simbolul unui stil bizar și al libertății sociale într-o națiune formată aproape în întregime din conformiști”, scria marele jurnalist italian Giani Brera despre Meroni. Italia anilor ’60 era o țară conservatoare, însă se puteau observa semnele unei revoluții sociale și culturale, care avea să transforme o întreagă generație de tineri.
Într-o astfel de atmosferă a apărut Gigi Meroni, fotbalistul genial care enerva la culme pe toată lumea cu părul său lung (pentru standardele acelei perioade), cu barba sa a la Che Guevara, cu îmbrăcămintea sa bizară (unele dintre modele erau chiar creația sa) și cu mașinile rapide și decapotabile pe care le conducea și din care se auzeau melodiile celor de la Beatles. Sau pentru că ieșea la plimbare având o găină în lesă.
Părul „lung” al lui Meroni a devenit o adevărată obsesie națională. În 1963, a fost convocat în naționala B a Italiei, iar antrenorul Edmondo Fabbri i-a cerut să se tundă. Gigi s-a conformat, dar povestea nu i-a picat deloc bine. Atunci când a fost chemat la echipa mare, în 1965, pentru un meci cu Polonia din preliminariile Cupei Mondiale, a refuzat să-și taie părul, explicând la conferința de presă: „Cred că pot juca bine chiar și cu părul lung”.
Un astfel de jucător era cel mai potrivit pentru a deveni „țapul ispășitor” al eșecului rușinos înregistrat de Italia la Cupa Mondială din 1966. Deși nu a jucat decât un meci în Anglia și nu s-a aflat pe teren împotriva Coreei de Nord, probabil cel mai negru moment din istoria squadrei azzurra, Meroni a fost considerat principalul vinovat pentru dezastrul naționalei. Ziarul Il Tempo a mers atât de departe încât a scris că „tricoul albastru a fost devalorizat prin selecționarea sa”.
și, de parcă toate acestea nu ar fi fost suficiente, mai exista și viața privată „imorală” a lui Meroni.
Gigi Meroni: Îndrăgostitul
În 1962, într-un bar de lângă portul din Genova, Gigi a întâlnit-o pe Cristiana Uderstadt, o frumusețe blondă de 18 ani cu origini poloneze. Relația lor avea să dureze până la moartea lui Meroni, survenită în 1967, în ciuda dificultăților pe care destinul le-a scos în calea lor.
Prima dintre ele a fost căsătoria Cristianei cu un regizor din anturajul lui Fellini. Legenda spune că Gigi a participat la ceremonia de la Roma. Poate pentru că s-a gândit să oprească nunta. Sau poate încă spera ca iubirea vieții lui să se răzgândească în ultimul moment. Nu s-a întâmplat asta, dar mariajul a durat doar câteva săptămâni, iar cei doi tineri erau din nou împreună. Problemele nu s-au terminat însă aici.
La început, Meroni a fost nevoit să ascundă adevărata identitate a Cristianei, prezentând-o managerului Nereo Rocco drept sora sa. Tehnician dur și adept al diciplinei și al cantonamentelor înainte de meci, și chiar și după, mai ales în cazul înfrângerilor, Rocco nu vedea cu ochi buni timpul petrecut de vedeta sa alături de tânăra „frumoasă precum un înger”. Cu toate acestea, Gigi găsea mereu câte o scuză pentru a pleca de lângă coechipierii săi și să-și întâlnească iubita, în special în perioada în care aceasta lucra ca manechin în Milano, la mijlocul anilor ’60.
Pentru oricine din anturajul rebelului îndrăgostit era clar: doar moartea îi putea despărți pe Gigi și Cristiana.
Tragedia
Așadar, Meroni începea un nou campionat alături de AC Torino, după revoluția suporterilor care a dus la anularea transferului la rivala Juventus (se spune că, mai târziu, a fost refuzată și o ofertă venită de la Milan), iar fanii granata continuau să viseze frumos și sperau că echipa lor va redeveni cea mai bună din Italia.
Sezonul 1967/68 nu începuse grozav pentru Toro. Un eșec în prima etapă la Vicenza (0-1), o victorie acasă cu Brescia (2-0) și o remiză la Firenze (1-1). Declicul părea să se fi produs în runda a patra, odată cu victoria obținută pe teren propriu în fața Sampdoriei (4-2), pe 15 octombrie 1967. Fanii au plecat fericiți de la stadion, fără să știe că tocmai îl urmăriseră pentru ultima oară jucând pe Meroni, idolul lor.
La câteva ore după meci, Meroni a ieșit în oraș alături de colegul său Fabrizio Poletti. Urmau să meargă la un local de pe Corso Re Umberto pe care îl frecventau des, acolo unde Gigi era așteptat de Cristiana. Cei doi fotbaliști erau atât de nerăbdători să ajungă la bar, încât au traversat printr-un loc nepermis. O decizie fatală.
Ambii au fost loviți de un Fiat 124 Coupe. Poletti a fost atins ușor doar la o gambă, însă Meroni a fost aruncat pe cealaltă parte a șoselei, fiind apoi târât aproape 50 de metri de o Lancia Appia venită din sens opus. A fost rapid transportat la spital, dar medicii nu au mai putut face nimic. La 22:40, Gigi Meroni a fost declarat mort.
Dramatismul poveștii a fost amplificat de faptul că șoferul mașinii Fiat care l-a lovit inițial pe Meroni era Attilio Romero, un puști de 19 ani, mare fan al lui Torino și al celui pe care, involuntar, l-a ucis. După incident, Romero s-a prezentat la poliție, unde a fost interogat, apoi a fost lăsat să plece acasă. Locuia la mică distanță de idolul său, iar legenda spune că la momentul accidentului, chiar avea o poză cu Meroni în mașină.
Romero a avut nevoie de mult timp să-și revină din acest șoc. A reușit într-un final să se pună pe picioare, iar 33 de ani mai târziu, în 2000, a devenit președintele lui Torino. Rezultatele au fost însă dezastruoase, fiind nevoit să plece în 2005, atunci când clubul a intrat în faliment. După ce-și ucisese idolul, făcuse la fel cu echipa favorită.
Finalul
La mai puțin de două decenii de la Superga, Torino și fanii săi erau din nou loviți de o mare tragedie. Peste 20.000 de oameni l-au condus pe Meroni pe ultimul drum. Nu erau doar suporteri granata, ci și ai lui Juventus sau chiar femei mai în vârstă, care nu aveau nicio legătură cu fotbalul.
Slujba funerară a fost ținută de preotul celor de la Torino, don Francesco Ferraudo, care a vorbit despre altruismul lui Meroni și a amintit de numeroasele sale donații în scop caritabil. Mai mult decât atât, a spus că Gigi și Cristiana „au trăit împreună fără păcat” și că urmau să se căsătorească de Crăciun în acel an.
Spiritul conservator al italienilor a ieșit din nou la iveală, Biserica Catolică solicitând sancțiuni pentru Ferraudo, vinovat că a condus un serviciu religios în onoarea unui om a cărui relație imorală cu Cristiana Uderstadt era considerată inacceptabilă. Meroni continua să producă infinite controverse și după moartea sa.
Săptămâna următoare, Torino câștiga derbyul cu Juventus cu 4-0, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Meroni, Nestor Combin, reușind un hattrick, în timp ce tabela a fost închisă de Alberto Carelli, cel care purta numărul 7. Numărul lui Gigi.
Meroni nu învinsese niciodată pe Juventus ca jucător al lui Torino, în șapte încercări, iar acea victorie a rămas până astăzi cea mai mare a formației granata în Derby della Mole. Un succes trist însă, pentru că fotbalul îl pierduse pe James Dean-ul său.
Surse foto: infiltrato.it, kataweb.it, soccernet.espn.go.com, storiedicalcio.altervista.org
