Fanii lui AC Torino împart istoria clubului în două perioade: înainte şi după Superga. Odată cu dezastrul care a dus la dispariţia celei mai frumoase echipe din istoria fotbalului italian, gruparea granata nu a mai fost niciodată la fel. Un singur Scudetto câştigat, la mijlocul anilor ’70, o finală de Cupa UEFA pierdută doar pentru că Ajax a marcat mai multe goluri în deplasare şi o serie de tragedii şi ghinioane au creat tifosilor senzaţia unui blestem perpetuu.
Dar nimic nu a contribuit mai mult la fatalismul care îi caracterizează pe fanii lui Torino ca povestea lui Gigi Meroni, omul care prin stilul său rebel şi sfârşitul tragic de care a avut parte a rămas în mentalul colectiv drept un James Dean al fotbalului.
Începuturile
Gigi Meroni s-a născut în 1943, în liniştitul şi convenţionalul Como, foarte aproape de lacul cu acelaşi nume. A rămas orfan de tată când avea doar 2 ani, astfel că mama sa a fost nevoită să se descurce singură cu trei copii. Micul Gigi şi-a făcut repede un nume pe maidanele micului oraş lombard. Slăbuţ, rapid, deloc înalt şi cu un dribling imposibil de contracarat, puştiul a fost repede remarcat de echipa locală, care i-a oferit ocazia debutului în Serie B la numai 17 ani. Talentul său a explodat imediat şi, în 1962, a fost vândut la Genoa.
Cel mai vechi club din Italia trecea printr-o perioadă dificilă, ultimul titlu fusese cucerit în anii ’20, iar venirea lui Meroni i-a făcut pe fanii genovezi să viseze frumos. Stilul său dezordonat de joc era totuşi o încântare pentru spectatori, pentru că avea o poezie puţin întâlnită într-o Italie care devenea tot mai dependentă de catenaccio. Golurile sale, deşi puţine, nu erau niciodată banale. Driblingurile lui înnodau efectiv picioarele fundaşilor adverşi şi distrau publicul aproape în aceeaşi măsură în care o făceau cele ale lui Garrincha, contemporanul său brazilian şi care, întâmplător sau nu, evolua pe acelaşi post, cel de extremă dreapta.
Însă, tot la Genoa, Meroni va fi implicat şi în primul scandal din cariera sa. La finalul ultimului meci din sezonul 1962-1963, nu a fost prezent la controlul antidoping, scuza sa fiind aceea că „Am uitat!”. Cum trei dintre colegii săi au fost prinşi folosind amfetamină, Gigi s-a trezit suspendat în primele cinci partide ale stagiunii următoare. Fanii au trecut însă uşor peste incident şi au continuat să îl iubescă, iar la aflarea veştii că a fost vândut la AC Torino, în 1964, dezamăgirea lor a fost uriaşă. Nu aveau însă ce face. La acel moment, Genoa era o echipă prea mică pentru un asemenea jucător.
Fluturele granata
Meroni a sosit la Torino într-un moment în care fantomele dezastrului de la Superga nu dispăruseră încă, dar existau speranţe că echipa va intra într-o nouă eră glorioasă, mai ales că alături de noua senzaţie a fotbalului italian sosise şi Nereo Rocco, antrenorul care realizase două surprize uriaşe alături de Triestina şi Padova, pe care le-a condus spre podiumul Seriei A, şi care cucerise prima Cupă a Campionilor pentru Milan.
În ciuda rigidităţii lui Rocco şi a conflictelor pe care le-a avut cu tehnicianul, Meroni s-a simţit în elementul său la Torino A continuat să distreze, să încânte şi să înscrie goluri imposibile, devenind rapid favoritul fanilor. Graţios în alergare şi aproape imposibil de prins de adversari a fost poreclit „fluturele granata”. Deşi evolua fără apărători şi cu jambierele lăsate, nu a suferit nicio accidentare serioasă, cu toate că fundaşii îl luaseră deja la ochi şi îl „pedepseau” de câte ori aveau ocazia.
Apogeul în tricoul lui Torino l-a reprezentat un meci pe San Siro, în primăvara anului 1967. Torinezii întâlneau marele Inter al lui Herrera, neînvins acasă de peste trei ani, o perioadă care avea să se încheie în acea zi. „Niciodată nu ştiai la ce să te aştepţi din partea lui. El nu juca fotbal, el inventa fotbalul”, îşi amintea peste ani Sandro Mazzola, legendarul jucător al nerazzurrilor. Probabil avea încă în minte faza golului care a decis acel meci. Meroni a primit mingea în careu şi, deşi tatonat de Facchetti, considerat cel mai bun fundaş al lumii la momentul respectiv, a găsit vinclul porţii lui Sarti cu un lob de pe loc, executat perfect.
La finalul acelui sezon, preşedintele lui Torino a acceptat oferta lui Juventus pentru Meroni, o sumă record de 750 de milioane de lire italiene. Imediat cum suporterii au aflat, a avut loc un protest spontan, mii de oameni strângându-se în faţa reşedinţei lui Agnelli, familia care conducea clubul bianconero. Lucrătorii de la uzinele Fiat, în majoritate fani granata, chiar au ameninţat cu o grevă. În aceste condiţii, transferul a fost anulat.
Gigi avea să înceapă încă un sezon pe partea dreaptă a atacului torinez, cu jambierele lăsate, cu stilul său anarhic, dar poetic, iar fanii abia aşteptau să-l revadă la lucru. Nu aveau de unde să ştie însă că o vor mai face foarte puţin.
Rebelul
Comparat cu George Best datorită poziţiei din teren şi a stilului de joc, Meroni a mai avut ceva în comun cu legenda lui Manchester United: a fost un rebel.
„A fost simbolul unui stil bizar şi al libertăţii sociale într-o naţiune formată aproape în întregime din conformişti”, scria marele jurnalist italian Giani Brera despre Meroni. Italia anilor ’60 era o ţară conservatoare, însă se puteau observa semnele unei revoluţii sociale şi culturale, care avea să transforme o întreagă generaţie de tineri.
Într-o astfel de atmosferă a apărut Gigi Meroni, fotbalistul genial care enerva la culme pe toată lumea cu părul său lung (pentru standardele acelei perioade), cu barba sa a la Che Guevara, cu îmbrăcămintea sa bizară (unele dintre modele erau chiar creaţia sa) şi cu maşinile rapide şi decapotabile pe care le conducea şi din care se auzeau melodiile celor de la Beatles. Sau pentru că ieşea la plimbare având o găină în lesă.
Părul „lung” al lui Meroni a devenit o adevărată obsesie naţională. În 1963, a fost convocat în naţionala B a Italiei, iar antrenorul Edmondo Fabbri i-a cerut să se tundă. Gigi s-a conformat, dar povestea nu i-a picat deloc bine. Atunci când a fost chemat la echipa mare, în 1965, pentru un meci cu Polonia din preliminariile Cupei Mondiale, a refuzat să-şi taie părul, explicând la conferinţa de presă: „Cred că pot juca bine chiar şi cu părul lung”.
Un astfel de jucător era cel mai potrivit pentru a deveni „ţapul ispăşitor” al eşecului ruşinos înregistrat de Italia la Cupa Mondială din 1966. Deşi nu a jucat decât un meci în Anglia şi nu s-a aflat pe teren împotriva Coreei de Nord, probabil cel mai negru moment din istoria squadrei azzurra, Meroni a fost considerat principalul vinovat pentru dezastrul naţionalei. Ziarul Il Tempo a mers atât de departe încât a scris că „tricoul albastru a fost devalorizat prin selecţionarea sa”.
Şi, de parcă toate acestea nu ar fi fost suficiente, mai exista şi viaţa privată „imorală” a lui Meroni.
Îndrăgostitul
În 1962, într-un bar de lângă portul din Genova, Gigi a întâlnit-o pe Cristiana Uderstadt, o frumuseţe blondă de 18 ani cu origini poloneze. Relaţia lor avea să dureze până la moartea lui Meroni, survenită în 1967, în ciuda dificultăţilor pe care destinul le-a scos în calea lor.
Prima dintre ele a fost căsătoria Cristianei cu un regizor din anturajul lui Fellini. Legenda spune că Gigi a participat la ceremonia de la Roma. Poate pentru că s-a gândit să oprească nunta. Sau poate încă spera ca iubirea vieţii lui să se răzgândească în ultimul moment. Nu s-a întâmplat asta, dar mariajul a durat doar câteva săptămâni, iar cei doi tineri erau din nou împreună. Problemele nu s-au terminat însă aici.
La început, Meroni a fost nevoit să ascundă adevărata identitate a Cristianei, prezentând-o managerului Nereo Rocco drept sora sa. Tehnician dur şi adept al diciplinei şi al cantonamentelor înainte de meci, şi chiar şi după, mai ales în cazul înfrângerilor, Rocco nu vedea cu ochi buni timpul petrecut de vedeta sa alături de tânăra „frumoasă precum un înger”. Cu toate acestea, Gigi găsea mereu câte o scuză pentru a pleca de lângă coechipierii săi şi să-şi întâlnească iubita, în special în perioada în care aceasta lucra ca manechin în Milano, la mijlocul anilor ’60.
Pentru oricine din anturajul rebelului îndrăgostit era clar: doar moartea îi putea despărţi pe Gigi şi Cristiana.
Tragedia
Aşadar, Meroni începea un nou campionat alături de AC Torino, după revoluţia suporterilor care a dus la anularea transferului la rivala Juventus (se spune că, mai târziu, a fost refuzată şi o ofertă venită de la Milan), iar fanii granata continuau să viseze frumos şi sperau că echipa lor va redeveni cea mai bună din Italia.
Sezonul 1967/68 nu începuse grozav pentru Toro. Un eşec în prima etapă la Vicenza (0-1), o victorie acasă cu Brescia (2-0) şi o remiză la Firenze (1-1). Declicul părea să se fi produs în runda a patra, odată cu victoria obţinută pe teren propriu în faţa Sampdoriei (4-2), pe 15 octombrie 1967. Fanii au plecat fericiţi de la stadion, fără să ştie că tocmai îl urmăriseră pentru ultima oară jucând pe Meroni, idolul lor.
La câteva ore după meci, Meroni a ieşit în oraş alături de colegul său Fabrizio Poletti. Urmau să meargă la un local de pe Corso Re Umberto pe care îl frecventau des, acolo unde Gigi era aşteptat de Cristiana. Cei doi fotbalişti erau atât de nerăbdători să ajungă la bar, încât au traversat printr-un loc nepermis. O decizie fatală.
Ambii au fost loviţi de un Fiat 124 Coupe. Poletti a fost atins uşor doar la o gambă, însă Meroni a fost aruncat pe cealaltă parte a şoselei, fiind apoi târât aproape 50 de metri de o Lancia Appia venită din sens opus. A fost rapid transportat la spital, dar medicii nu au mai putut face nimic. La 22:40, Gigi Meroni a fost declarat mort.
Dramatismul poveştii a fost amplificat de faptul că şoferul maşinii Fiat care l-a lovit iniţial pe Meroni era Attilio Romero, un puşti de 19 ani, mare fan al lui Torino şi al celui pe care, involuntar, l-a ucis. După incident, Romero s-a prezentat la poliţie, unde a fost interogat, apoi a fost lăsat să plece acasă. Locuia la mică distanţă de idolul său, iar legenda spune că la momentul accidentului, chiar avea o poză cu Meroni în maşină.
Romero a avut nevoie de mult timp să-şi revină din acest şoc. A reuşit într-un final să se pună pe picioare, iar 33 de ani mai târziu, în 2000, a devenit preşedintele lui Torino. Rezultatele au fost însă dezastruoase, fiind nevoit să plece în 2005, atunci când clubul a intrat în faliment. După ce-şi ucisese idolul, făcuse la fel cu echipa favorită.
Finalul
La mai puţin de două decenii de la Superga, Torino şi fanii săi erau din nou loviţi de o mare tragedie. Peste 20.000 de oameni l-au condus pe Meroni pe ultimul drum. Nu erau doar suporteri granata, ci şi ai lui Juventus sau chiar femei mai în vârstă, care nu aveau nicio legătură cu fotbalul.
Slujba funerară a fost ţinută de preotul celor de la Torino, don Francesco Ferraudo, care a vorbit despre altruismul lui Meroni şi a amintit de numeroasele sale donaţii în scop caritabil. Mai mult decât atât, a spus că Gigi şi Cristiana „au trăit împreună fără păcat” şi că urmau să se căsătorească de Crăciun în acel an.
Spiritul conservator al italienilor a ieşit din nou la iveală, Biserica Catolică solicitând sancţiuni pentru Ferraudo, vinovat că a condus un serviciu religios în onoarea unui om a cărui relaţie imorală cu Cristiana Uderstadt era considerată inacceptabilă. Meroni continua să producă infinite controverse şi după moartea sa.
Săptămâna următoare, Torino câştiga derbyul cu Juventus cu 4-0, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Meroni, Nestor Combin, reuşind un hattrick, în timp ce tabela a fost închisă de Alberto Carelli, cel care purta numărul 7. Numărul lui Gigi.
Meroni nu învinsese niciodată pe Juventus ca jucător al lui Torino, în şapte încercări, iar acea victorie a rămas până astăzi cea mai mare a formaţiei granata în Derby della Mole. Un succes trist însă, pentru că fotbalul îl pierduse pe James Dean-ul său.
Surse foto: infiltrato.it, kataweb.it, soccernet.espn.go.com, storiedicalcio.altervista.org
