În fotbal, ca și în viață, numele au uneori ecou de dinastie, alteori capcană de umbră. Pentru tribunele de azi, „Gică Popescu” înseamnă nopțile fierbinți din America lui ’94, banderola Barcelonei și eleganța din defensivă. Dar undeva, în straturile adânci ale gazonului din Calea Plevnei, mai există un Gheorghe Popescu. Cel născut în vara lui 1919, în zgomotul de tramvaie al Bucureștiului interbelic. El a fost cel care a strâns în jurul său primii băieți în tricouri roș-albastre, când Steaua era doar o schiță pe o foaie de hârtie numită CSCA. A fost căpitanul de la temelie și antrenorul care a învățat o echipă militară să mărșăluiască direct spre trofee. Un om de epocă, peste care timpul a așezat nedreptatea unui nume prea simplu pentru un destin atât de mare.

Nu e o poveste de injustiție. E pur și simplu o poveste despre cum funcționează memoria colectivă în fotbal: glorios și selectiv în același timp. Acest articol e despre primul Gheorghe Popescu — fotbalistul, omul, antrenorul.

Gheorghe Popescu I s-a născut pe 8 august 1919 în București, în plin context postbelic, într-un oraș care se reinventa după Primul Război Mondial. Fotbalul prindea rădăcini în capitală, cluburile se înmulțeau, iar mahalale și cartiere aveau deja echipele lor.

La 9 ani, în 1928, tânărul Gică Popescu a ajuns în echipa de juniori de la Gloria București — unul dintre cluburile capitalei cu tradiție în fotbalul de tineret. Acolo s-a format ca jucător timp de șapte ani, până în 1935. La 14 ani juca deja în prima echipă a Gloriei — un detaliu care spune tot despre calitățile sale precoce ca atacant.

În 1935, la 16 ani, a făcut pasul spre un club mai ambițios: Sportul Studențesc București, care evolua atunci în Divizia B. Nu era un salt spre glorie imediată — era un pariu pe un proiect în construcție. Antrenorul care l-a preluat acolo, Coloman Braun-Bogdan, urma să devină una dintre figurile centrale ale carierei sale — și care îl va regăsi, mai târziu, la Clubul Sportiv Central al Armatei (CSCA).

Primii doi ani la Sportul Studențesc au fost ani de construcție. Echipa evolua în Divizia B, iar Gheorghe Popescu I, deși tânăr, era deja un titular de bază. La finalul sezonului 1936-37, Sportul a obținut promovarea în Divizia A — și Gheorghe Popescu I era unul dintre arhitecții acestei ascensiuni.

Debutul în prima ligă a venit pe 12 septembrie 1937, într-o înfrângere 3-0 în deplasare cu Gloria Arad. Primul sezon în Divizia A a fost unul de adaptare — Sportul Studențesc a luptat pentru menținerea în ligă, dar a reușit. La fel și sezonul următor.

Momentul de glorie al echipei în acei ani a venit în 1939: finala Cupei României. Sportul Studențesc a ajuns până acolo — o performanță remarcabilă pentru un club mic, proaspăt promovat. Gheorghe Popescu I a jucat tot meciul. Din nefericire, adversara din finală era Rapid București, iar rapidiștii, specialiști în Cupa României, s-au impus cu 2-0. O finală pierdută, dar o dovadă că Sportul Studențesc devenise o echipă serioasă în fotbalul românesc.

Sezonul 1939/40 a adus cel mai bun clasament din istoria clubului — locul 3 în Divizia A — și cel mai bun sezon personal al lui Gheorghe Popescu I ca golgeter: 14 goluri, un record personal pe care nu l-a mai egalat niciodată. Și asta într-un fotbal românesc al cărui nivel era în plină creștere, cu Ripensia Timișoara dominând campionatele și cu cluburi bucureștene din ce în ce mai competitive.

România a intrat în Al Doilea Război Mondial în 1941, iar fotbalul a continuat — în forme tot mai precare. Gheorghe Popescu I a jucat la Sportul Studențesc până în 1946, cu întreruperi impuse de mobilizarea militară. Cariera lui de jucător în cei mai productivi ani — între 22 și 26 de ani — a fost marcată de contextul istoric devastator.

Fotbalul s-a jucat și în timp de război în România, dar cu echipe incomplete, cu deplasări dificile, cu un public din ce în ce mai speriat. Gheorghe Popescu I a continuat să joace, să marcheze, să fie prezent — dar această perioadă e una dintre cele mai greu documentate din cariera sa.

În 1946, după întoarcerea de pe front, s-a alăturat echipei Carmen București. Un singur sezon — dar unul extraordinar din punct de vedere statistic: 10 goluri în 12 meciuri, o medie fantastică. Din nefericire, echipa a ratat promovarea în Divizia A. Gheorghe Popescu I și-a căutat un nou club.

Sezonul următor, 1946/47, a jucat tot la Carmen — de această dată în Divizia A. Echipa a terminat pe locul 2 în campionat, în spatele ITA Arad. Era cel mai bun rezultat din cariera lui Gheorghe Popescu I ca jucător. Dar a marcat doar 4 goluri pentru Carmen — un contrast dureros față de sezonul anterior.

Vara lui 1947 a adus o ruptură bruscă: Carmen București a fost desființată de noua conducere politică comunistă și înlocuită de ASA București — clubul sportiv al armatei. Fotbalul românesc intra într-o eră nouă, sub o altă emblemă și cu alte reguli.

În 1947 a luat ființă CSCA București — Clubul Sportiv Central al Armatei. Antrenorul care a pus bazele noului club era nimeni altul decât Coloman Braun-Bogdan — același om care îl lansase pe Gheorghe Popescu I la Sportul Studențesc cu un deceniu mai devreme.

Braun-Bogdan l-a chemat pe Gheorghe Popescu I la CSCA. Și acesta a acceptat. Avea 28 de ani, era la vârful carierei de jucător — exact vârsta potrivită pentru a deveni un lider în vestiarul unui club care pornea de la zero.

A devenit primul căpitan al echipei CSCA București. Primul om care a purtat banderola de căpitan pe braț în istoria unui club care va deveni, sub diferite nume — CSCA, CCA, Steaua — unul dintre cele mai titrate din România. Această onoare i-a rămas lui Gheorghe Popescu I pentru totdeauna în palmaresul istoric al clubului.

În primul sezon la CSCA, Popescu a terminat ca golgheter al echipei — 10 goluri. Clubul a câștigat dreptul de a juca în Divizia A. Sezonul următor, 1948-49, a adus și primul trofeu din istoria CSCA: Cupa României 1949, câștigată 2-1 în fața lui CSU Cluj în finală. Popescu a jucat întregul meci al finalei, sub conducerea antrenorului Francisc Rónay.

Tot în acel sezon, pe 21 noiembrie 1948, a jucat ultimul său meci în Divizia A — un derby CSCA–Dinamo, pierdut cu 1-0. Era primul derby din istoria celor două cluburi. Și Gheorghe Popescu I era acolo, pe teren, în acel moment inaugural.

Cariera internațională a lui Gheorghe Popescu I a fost una discontinuă — nu din lipsa valorii, ci din cauza contextului istoric care a fracturat totul în România anilor ’37-’43.

Debutul a venit pe 10 iunie 1937, la 17 ani — un meci acasă contra Belgiei, câștigat 2-1, sub conducerea selecționerului Constantin Rădulescu. Un debut promițător pentru un atacant care abia terminase primul sezon în Divizia A.

A urmat o pauză neașteptată: a doua convocare la națională a sosit în primăvara lui 1940, sub noul selecționer Virgil Economu. Motivul întreruperii? Popescu refuzase o chemare anterioară pentru că voia să se concentreze pe examenul de bacalaureat. Un detaliu rar în fotbalul românesc al epocii — și care spune ceva despre omul din spatele fotbalistului.

A jucat 4 meciuri în 1940, într-un ritm alert. Singurul gol în tricoul tricolor a venit pe 22 septembrie 1940 — victorie 2-1 cu Iugoslavia, la Belgrad. Același meci în care Nicolae Simatoc debuta pentru națională.

Ultimul meci pentru România: 13 iunie 1943, 2-2 cu Slovacia. Șase meciuri în total — o carieră internațională întreruptă de război, de front, de o lume care nu mai lăsa loc fotbalului.

Gheorghe Popescu I și-a încheiat cariera de jucător în 1949. Doi ani mai târziu, în 1951, s-a mutat pe banca tehnică a aceluiași club la care jucase — care se numea acum CCA București. Avea doar 32 de ani. Și a construit imediat o mașinărie.

Primul sezon ca antrenor — 1951 — CCA a câștigat eventul: campionatul și Cupa României. O performanță extraordinară pentru un antrenor la debut. Sezonul următor — 1952 — CCA a repetat performanța: o altă dublă, titlu și Cupa din nou. Două sezoane, patru trofee.

A început și sezonul 1953, conducând CCA în prima parte — înainte să fie înlocuit de Francisc Rónay, sub care echipa a câștigat din nou campionatul. Trei titluri consecutive pentru club — Gheorghe Popescu I a construit fundația primelor două.

A revenit la CCA în 1958, pentru un al doilea mandat. Și și-a trecut în palmares un nou trofeu:: titlul în 1960, al patrulea campionat câștigat cu același club, în calitate de antrenor. În paralel, între 1952 și 1961, a condus și naționala României în mai multe rânduri — o combinație rară de responsabilitate la club și la echipa națională.

Ultimul capitol al carierei pe bancă a venit în 1962, când s-a întors pentru a treia oară la club — acum redenumit Steaua București. A câștigat Cupa României în 1962, după o finală câștigată cu scorul de 5-1 în fața echipei Rapid București. Al cincilea trofeu ca antrenor al aceluiași club, sub trei nume diferite.

După retragerea din activitatea de antrenor, Gheorghe Popescu I a mai ocupat o funcție importantă în fotbalul românesc: președinte al Federației Române de Fotbal, între 1963 și 1967. O perioadă de tranziție pentru fotbalul românesc, în care cluburile românești începeau timid să apară în competițiile europene.

A murit pe 1 ianuarie 2000, la București, la vârsta de 81 de ani — în aceeași zi în care, cu 21 de ani mai devreme, murise Nicolae Simatoc la Sydney. O coincidență de calendar ciudată, care leagă doi oameni care au jucat împreună pentru naționala României în septembrie 1940.

Există o ironie blândă în povestea lui Gheorghe Popescu I: numele lui e mai ușor de regăsit în statisticile lui FC Steaua / CCA decât în memoria fotbalului românesc general. Oricine caută „Gheorghe Popescu” ajunge la Gheorghe Popescu — cel din Calafat, cel cu 115 selecții, căpitanul Barcelonei, câștigătorul Cupei UEFA și Super Cupa Europei cu Galatasaray.

Dar dacă mergi mai adânc — în arhive și în statisticile Cupei României, în istoria primilor ani ai CSCA-ului — dai de un alt om. Primul căpitan. Antrenorul dublei consecutive. Omul lăudat de Camil Petrescu: Gheorghe Popescu I!

Fotbalul românesc al anilor ’30-’50 a produs jucători extraordinari — generația lui Dobay, Simatoc, Bindea — și a rămas în umbra generațiilor care au urmat. Gheorghe Popescu I face parte din această lume fascinantă și prea puțin documentată. Un om complet — jucător, căpitan, antrenor campion, conducător al federației — care a trăit fotbalul românesc de la interior, timp de aproape patru decenii.

Surse

tikitaka.ro · Arhiva fotbalului românesc · Fotbaliști de legendă