Dimineață, 20 aprilie 2026, Casa Fotbalului – un miros altfel. Dar nu de cafea, nu de cartuș printat pe coli ministeriale. Mirosea a fotbal adevărat — a acel fotbal care te face să crezi că poți bate pe oricine, oriunde, fără să numeri șansele înainte de meci. Și când a intrat în sala „Nicolae Dobrin”, cu privirea aceea care n-a îmbătrânit niciodată cu adevărat, o țară întreagă a simțit că s-a întâmplat ceva ce trebuia să se întâmple demult!

Gheorghe Hagi e din nou selecționerul României. La 61 de ani, cu un palmares de legendă ca jucător și cu o carieră matură de antrenor în spate, „Regele” revine acolo unde a început totul — la tricolorii cu care a scris cele mai frumoase pagini ale fotbalului românesc. Și, poate, cu care va mai scrie câteva.

Fotbalul românesc trăia, în primele luni ale lui 2026, unul dintre cele mai dificile
momente ale ultimelor decenii. Nu pe teren — acolo, rezultatele erau acceptabile,
cu calificarea la EURO 2024 încă vie în memorie și cu o generație de jucători
talentați, mulți evoluând în campionate puternice din Europa. Ci în inimă.
Naționalei îi lipsea ceva greu de definit, dar ușor de simțit: un om în care să crezi.

Mircea Lucescu — cel care semnase contractul pe același podium, același birou, în aceeași sală — nu mai era. „Il Luce” s-a stins pe 7 aprilie, la 80 de ani, lăsând în urmă nu doar un gol în fotbalul românesc, ci și o întrebare care plutea deasupra Federației: cine poate fi, acum, mai mult decât un antrenor? Cine poate fi un simbol?

Nu a fost ușor. Sau, mai bine spus — a fost mai complicat decât pare de la distanță.
Gheorghe Hagi nu e genul de om care acceptă un post din inerție sau din nostalgie.
El acceptă un proiect în care crede cu adevărat. Și, pentru asta, trebuia să simtă
că de data aceasta lucrurile stau altfel decât în 2001.

Același chip pe care l-am văzut în 1994, la Pasadena, sfidând Columbia cu o lovitură de cinci stele. Același ochi cu scânteie — dar cu douăzeci și cinci de ani de experiență în plus pe banca tehnică, în sacoul de antrenor.

Ca să înțelegi de ce numirea lui Hagi e mai mult decât o decizie administrativă,
trebuie să înțelegi ce înseamnă Gheorghe Hagi pentru România. Nu fotbalistul — ăla
știe toată lumea. Ci simbolul.

Timp de două decenii, tricoul galben a trăit pe umerii lui Hagi. El era
decarul suprem — jucătorul care aducea liniște când mingea era la el și panică în
peluza adversă când ridica privirea. Farul, Sportul Studențesc, Steaua, Barcelona, Brescia Real Madrid, Galatasaray. Dar naționalei i-a dat, mereu, ce nu putea da niciunui club: tot sufletul.

Nu poți vorbi despre al doilea mandat fără să treci prin primul. În 2001, la scurt
timp după retragerea de pe teren, Hagi acceptase să preia naționala. Era tânăr ca
antrenor, neliniștit, proaspăt despărțit de lumina reflectoarelor. Patru meciuri,
un baraj cu Slovenia, eliminare, durere. O pagină scurtă și amară.

La conferința de prezentare, Hagi n-a vorbit ca un om care vine să administreze
o situație. A vorbit ca un om care vine cu un plan. Cinci puncte tehnice. O filosofie
de joc ofensivă, verticală, curajoasă. Sisteme cu patru sau trei fundași, în funcție
de adversar. Jucători care să atace și să apere — nu jumătăți de fotbaliști.

Obiective declarate: câștigarea grupei din Liga Națiunilor în toamnă și calificarea
la EURO 2028. Obiective mari? Poate. Dar Hagi a fixat mereu obiective mari. Ăsta e stilul lui.

Există momente în viața unui sport național care nu se măsoară în puncte sau
în clasamente. Se măsoară în ceva mai fragil și mai prețios: speranță. Și România
fotbalului are nevoie, acum, de exact asta.

Generația de aur a lui ’94 e departe. EURO 2024 a fost un semn că suntem vii,
că avem jucători, că nu e totul pierdut. Dar între „a supraviețui” și „a domina”,
distanța e uriașă. Hagi a trăit în acea distanță — a știut ce înseamnă să bați
Argentina, Columbia, Danemarca, să ajungi în sfertul de finală al unui Mondial.
Și poate că tocmai asta contează cel mai mult: că România va fi antrenată, pentru
prima dată de mult timp, de cineva care știe cum e să câștigi cu adevărat.

Poate că fotbalul românesc nu va mai fi niciodată ce a fost în iulie 1994, pe iarbă
americană, sub un soare californian. Poate că acea generație a fost unică, irepetabilă,
un accident fericit al istoriei. Dar poate — doar poate — că un rege care revine
acasă la 61 de ani, cu ochii luminoși și cu inima întreagă, poate scrie câteva
rânduri noi. Rânduri pe care copiii de azi le vor povesti, peste douăzeci de ani,
ca pe o legendă.

Hagi e din nou al nostru. Și asta e suficient să aspirăm la mai mult!