GHEORGHE BĂCUȚ, MIJLOCAȘUL DREAPTA AL ECHIPEI ITA ÎNTR-UN INTERVIU REALIZAT ÎN NOIEMBRIE 1947 ÎN REVISTA „STADION”

București, Noiembrie 1947. Când străzile capitalei erau pavate cu amintiri dureroase lăsate recent de cel de-al Doilea Război Mondial, bucuriile erau puține. Una din bucurii era fotbalul! Echipa ITA Arad poposea pentru mai bine de o săptămână în capitală iar unul dintre reporterii revistei „Stadion” pe nume Dan T. s-a gândit să realizeze un scurt interviu cu mijlocașul de doar 20 de ani al arădenilor, Gheorghe Bacuț. Între două meciuri de foc cu Csepel și Partizan, un antrenament și câteva ore pierdute în fața ecranelor de cinematograf, Dan l-a găsit pe Gheorghe Băcuț. În continuarea însemnările reporterului respectiv:

Half-ul de margine care ridică tribunele în picioare este, în esență, un copil „bine dezvoltat”. La doar 20 de ani, poartă pe umeri 12 ani de fotbal și o maturitate care te surprinde mai ceva decât un dribling pe flanc. L-am „răpit” într-o dimineață de la Hotel Union, acolo unde arădenii își odihnesc gleznele fine, pentru o promenadă până la sediul clubului Ciocanul din Piața Senatului.

Sinceritatea unui campion: De la „fetița” îmbujorată, la luptătorul de pe teren

Când i-am propus reportajul, Băcuț s-a înroșit ca o fetiță. O modestie rară pentru un om care a văzut deja atâtea bătălii pe gazon. Am pornit la pas pe la ora opt, oprindu-ne la primul chioșc de ziare. A cerut „Sportul Popular”, l-a răsfoit cu degetele ușor tremurânde de curiozitate, citind titlurile ca și cum ar fi căutat acolo confirmarea propriului destin.

Povestea lui a început la 8 ani, în echipa de pitici a Stăruinței din Oradea. „La 17 ani neîmpliniți am trecut la Libertatea, jucând alături de coloși precum Juhasz și Spielman. Nu uit nici acum senzația cu care am intrat pe teren în acel prim meci mare”, ne spune el, cu privirea pierdută în soarele blând de noiembrie.

O dimineață cu Gheorghe Băcuț în Cișmigiu și un debut dureros

Pentru că cinematografele erau închise la acea oră, Cișmigiul ne-a oferit decorul perfect. Printre frunze ruginii și alei liniștite, am atins și punctele sensibile: debutul la națională.

„A fost un debut dureros. Am pierdut cu 2-7 în fața Ungariei, la Budapesta”, mărturisește Băcuț.

Totuși, cel mai greu examen nu a fost acela, ci victoria de la Tirana din 1946, contra Iugoslaviei. „Majoritatea ne vedeau victime sigure. Am luptat 90 de minute și am învins cu 2-1”. Deși a fost forțat uneori să joace fundaș, inima lui rămâne la postul de half: „Îl iubesc și nu l-aș schimba cu niciun altul”.

Gheroghe Băcuț, magazionerul de la Arad

Există un mit cum că fotbaliștii „nu fac mai nimic”. Băcuț spulberă această imagine cu o dârzenie de fier. La Arad, „senatorul de drept” al naționalei este, în fiecare dimineață, magazioner.

„Nu e un serviciu pe hârtie. Am o răspundere dintre cele mai mari, gestionez materiale și munca mă pasionează. Lupta pentru existență nu e comodă”, spune el serios. Planurile lui sunt nobile: vrea să își aducă părinții de la Oradea la Arad, pentru ca familia Băcuț să fie din nou „în formă”.

„Iubesc munca la fel de mult ca fotbalul. Din împletirea lor trăiesc. De la 35 de ani în sus, fotbalul rămâne doar o amintire, dar trebuie să ai un rost în viață.”

Un final dulce… sau poate nu

Ieșind din Cișmigiu, pe la ora 11, eroul nostru a lăsat deoparte tactica și disciplina pentru o dorință omenească: o prăjitură. Una cu „frișcă multă și bani puțini”. L-am lăsat căutând acea cofetărie ideală, deși, cunoscând realitatea vremurilor noastre, e mai probabil să fi găsit una cu „bani mulți și frișcă deloc”.

Dar ce mai contează frișca atunci când ai 20 de ani, ești titular la ITA și întreaga țară îți scandează numele? Gheorghe Băcuț rămâne, înainte de toate, un om al muncii și un fiu devotat, care transformă fiecare meci într-o poezie a efortului sincer.

Informații preluate din revista „STADION” – 19 noiembrie, 1947, anul 1, nr. 7.