Fiorentina va merge sâmbătă seară la Torino pentru a juca împotriva lui Juventus. Meciul se anunţa oricum unul tensionat, în condiţiile în care bianconeri vor să-şi păstreze avansul din fruntea clasamentului (sau poate chiar să-l mărească, dacă Napoli nu câştiga cu Lazio la Roma), în timp ce băieţii lui Montella se află în lupta pentru un loc de Liga Campionilor.
Dacă acest context nu era suficient, un video postat pe site-ul oficial al lui Juventus, în care oaspeţilor li se promite iadul şi sunt îndemnaţi, precum în Divina Comedie, să lase orice speranţă la intrarea în stadion, face ca meciul ce deschide etapa a 24-a din Serie A să fie şi mai interesant.
Este cel mai recent episod al unei rivalităţ dintre cele mai mari ale fotbalului italian. Pentru a găsi începutul său, este nevoie să coborâm în timp mai mult de trei decenii, până în 1982.
„Când eram jucător, nu simţeam foarte intens această rivalitate. Cred că ea e mai simţită la Firenze”, a spus Antonio Conte, antrenorul lui Juventus, probabil şi cu o tentă uşor ironică. Dar tehnicianul bianconerilor are dreptate. Fiorentina e singura echipă din oraşul Renaşterii, nu are un adversar local, decât dacă luăm în considerare alte cluburi toscane, în special Pisa sau Livorno, astfel că, pentru fanii viola, meciul sezonului este cel împotriva bianconerilor.
Ura (şi nu este un cuvânt prea mare) florentinilor faţă de Juventus nu este un sentiment care a existat mereu. Ea a apărut, şi s-a dezvoltat continuu de atunci, după ultima etapă a sezonului 1981/82, când cele două echipe au mers umăr la umăr în cursa pentru Scudetto, câştigată în cele din urmă într-o manieră controversată de torinezi. Spune legenda că unul dintre cele mai cunoscute sloganuri anti-juventine – „Meglio secondi che ladri” (Mai bine pe locul 2 decât hoţi) – s-a născut în acea zi de 16 mai 1982.
O cursă umăr la umăr pentru titlu
Deşi este considerată una dintre marile echipe ale Italiei, Fiorentina nu a câştigat de-a lungul istoriei sale decât două titluri. Primul dintre ele a venit în 1956, sub conducerea lui Fulvio Bernardini, şi a fost urmat, un an mai târziu, de calificarea în finala Cupei Campionilor Europeni, pierdută în faţa marelui Real al lui Alfredo Di Stefano. Cel de-al doilea Scudetto, cu Bruno Pesaola pe bancă, a fost obţinut în 1969, în urma unei victorii decisive în penultima etapă chiar pe terenul lui Juventus.
La cumpăna dintre anii ’70 şi ’80, fanii din Firenze au început să viseze din nou frumos, odată cu naşterea unei echipe puternice în jurul lui Giancarlo Antognoni, un fotbalist pe cât de talentat şi elegant, pe atât de ghinionist. De altfel, simbolul grupării viola a pierdut aproape tot sezonul 1981/82, după ce, în noiembrie 1981, a suferit o fractură de craniu în urma unei ciocniri cu portarul celor de la Genoa, Silvano Martina.
Chiar şi fără omul său numărul 1, Fiorentina, intrată la începutul stagiunii pe mâna unei foste glorii, Giancarlo De Sisti, jucător în echipa care cucerea titlul din 1969, a reuşit să se implice în lupta pentru Scudetto cu un Juventus care, de asemenea, a trebuit să se descurce fără golgheterul său, Roberto Bettega, accidentat grav la genunchi.
Cele două echipe au alternat în fruntea clasamentului, cu Fiorentina terminând prima la finalul turului, cu un avans de un punct, şi cu Juventus reuşind să recupereze minima diferenţă fără mari probleme. Înainte de ultima etapă a campionatului, ambele rivale aveau acelaşi număr de puncte, 44, şi urmau să joace în runda decisivă în deplasare.
Ziua pe care fanii Fiorentinei nu au uitat-o niciodată
Se părea că, pentru a doua oară în istoria sa, campionatul italian îşi va decide câştigătoarea după un meci de baraj. Precedentul fusese stabilit în 1964, atunci când Bologna aceluiaşi Bernardini care o condusese pe Fiorentina spre titlul din 1956 învingea la Roma cu 2-0 pe Inter, la doar o săptămână după ce marea echipă a lui Herrera câştigase finala Cupei Campionilor cu Real Madrid.
În ultima etapă, Fiorentina a avut misiunea mai dificlă, urmând să joace în Sardinia împotriva lui Cagliari, aflată în lupta pentru evitarea retrogradării, alături de Genoa, Milan şi Bologna, în timp ce Juventus se deplasa la Catanzaro, echipă care îşi asigurase un loc liniştit în prima parte a clasamentului.
Primul moment controversat a venit în minutul 35 al primei reprize, atunci când unul dintre atacanţii lui Catanzaro a părut a fi faultat în careu, dar arbitrul partidei nu a acordat penaltyul care putea schimba istoria, astfel că la pauză, în ambele meciuri, rezultatele rămăseseră aceleaşi de la început, 0-0.
După un sfert de oră din repriza a doua s-a petrecut momentul care a trezit furia fanilor viola. Fiorentina a reuşit să înscrie, prin Graziani, dar golul a fost anulat, arbitrul Maurizio Mattei condsiderând că Bertoni l-a faultat pe portarul sarzilor în faza iniţială. Protestele băieţilor lui De Sisti nu au folosit la nimic, iar decizia a rămas neschimbată.
Cu toate acestea, cu un sfert de oră înainte de final, un meci de baraj pentru desemnarea campioanei părea inevitabil. Apoi a venit penaltyul acordat lui Juventus, pentru un henţ pe linia porţii, pe care irlandezul Liam Brady l-a transformat calm. Asta deşi fusese anunţat deja că va pleca de la Torino la sfârşitul sezonului, pentru că bianconeri rezolvaseră transferurile lui Boniek şi Platini, iar în acea perioadă, în Italia, o echipă putea folosi doar doi stranieri.
Ultimele minute au fost o agonie pentru Fiorentina, incapabilă să găsească drumul spre gol. Finalul partidei i-a găsit pe fanii lui Cagliari invadând terenul, pentru a sărbători punctul care însemna evitarea retrogradării (Bologna şi Milan au mers în Serie B), în timp ce jucătorii viola nu şi-au ascuns furia.
„Ne-au furat campionatul”, a spus Antognoni, referindu-se la golul anulat uşor Fiorentinei. Probabil că aflase şi despre presupusul penalty neacordat celor de la Catanzaro. De altfel, în acel sezon, arbitrii nu dictaseră nici măcar o lovitură de la 11 metri împotriva bianconerilor.
„L-am văzut pe Boniperti în tribune mâncând alune. Părea un mafiot american” – Franco Zeffirelli, regizor şi mare fan al Fiorentinei.
Mai mult decât atât, în sezonul precedent, Juventus câştigase campionatul tot în condiţii controversate. În meciul de la Torino cu Roma, principala rivală în lupta pentru titlu, giallosrossilor le fusese anulat un gol marcat de Turone. O fază dificilă, care cu greu poate fi analizată chiar şi după trei decenii, dar care a contribuit la crearea faimei de echipă ajutată de arbitri a bianconerilor.
Ce a urmat?
Juventus a câştigat campionatul şi a devenit prima echipă italiană cu două stele galbene pe emblemă, semn a cel puţin 20 de titluri. În acea vară, Brady a plecat, dar la Torino au ajuns Platini şi Boniek, doi jucători în jurul cărora Trapattoni a construit succesele din anii următori, totul culminând cu victoria din finala Cupei Campionilor în 1985.
De cealaltă parte, Fiorentina a ratat de puţin al treilea Scudetto şi s-a mulţumit doar cu prezenţa în Cupa UEFA, competiţie din care a fost rapid eliminată de Universitatea Craiova, în sezonul în care oltenii au fost opriţi în semifinale de Benfica.
La mai puţin de două luni după controversele din ultima etapă, Graziani şi Antognoni de la Fiorentina şi Zoff, Gentile, Cabrini, Scirea, Tardelli şi Causio de la Juventus uitau de rivalitatea din campionat şi se îmbrăţişau pe Santiago Bernabeu, acolo unde Italia învingea cu 3-1 pe Germania şi devenea campioană mondială pentru a treia oară.
Gruparea viola nu a mai fost niciodată atât de aproape de titlu, deşi jucătorii importanţi nu i-au lipsit. Unul dintre aceştia, Roberto Baggio, a contribuit la menţinerea şi creşterea rivalităţii cu Juventus, odată cu transferul său la Torino în 1990.
O rivalitate de dată oarecum recentă, dar simţită ca şi cum ar fi veche de când lumea.
