Finala Campionatului 1931:
UDR Reșița – Societatea Gimnastică Sibiu 2-0
Pe 28 iunie 1931, sub un soare arzător, Reșița devenea pentru câteva ore capitala fotbalului românesc. Pe stadionul din Valea Domanului, în fața a aproximativ 5.000 de spectatori, s-a jucat finala campionatului între UDR Reșița și Societatea Gimnastică Sibiu. Reșițenii aveau să se impună cu cu scorul de 2-0, cucerind primul și singurul titlu de campioană a României din istoria sa.
Anul 1931 găsea România în plină criză economică, lovită de Marea Criză care răvășea întreaga Europa. Băncile falimentau una după alta – Banca Generală în iunie, urmată de Banca Bercovitz în iulie și Banca Marmorosch Blank în octombrie. Muncitorii ceferiști protestau în stradă împotriva “curbelor de sacrificiu” impuse de guvern, iar regele Carol al II-lea înfrunta valul de nemulțumiri sociale crescânde.
În acest climat de incertitudine economică și socială, fotbalul românesc trăia însă o perioadă de reorganizare și modernizare. Federația Română de Fotbal Asociație, condusă de președintele Aurel Leucuția, implementase în sezonul 1930-1931 un sistem competițional revoluționar pentru epoca respectivă. România fusese împărțită pe criterii geografice în cinci ligi regionale: Liga de Sud (cu Prahova Ploiești), Liga de Vest (cu UDR Reșița), Liga de Nord (cu Crișana Oradea), Liga de Est (cu Maccabi Cernăuți) și Liga de Centru (cu Societatea Gimnastică Sibiu). Câștigătoarele acestor competiții regionale urmau să se întâlnească într-un turneu final național, o premieră absolută în istoria fotbalului românesc.
Pentru UDR Reșița, drumul spre această performanță istorică începuse cu cinci ani în urmă, în 1926, când prin fuziunea Clubului Sportiv al Muncitorilor cu Societatea Angajaților Uzinelor din Reșița se năștea o echipă destinată măreției. Sub îndrumarea antrenorului ceh Ernest Loukota, un tehnician cu experiență vastă acumulată la Diósgyőr, Budapesta și Teplitz-Schönau, reșițenii construiseră pas cu pas o formație redutabilă.
Ernest Loukota nu era un antrenor obișnuit. Născut la Reșița în 1890, în epoca Austro-Ungariei, acesta aducea cu sine o filosofie de viață pe cât de simplă, pe atât de eficientă: “nu fumat, nu alcool, multă mișcare, viață echilibrată”. Această disciplină spartană se reflecta în jocul echipei sale, o formație construită pe fundamente solide atât tehnice, cât și morale.
Pe 7 iunie 1931, la Ploiești, UDR trecea primul examen important, învingând cu 3-2 pe Prahova Ploiești în semifinale. Victoria nu fusese deloc facilă, dar reșițenii demonstraseră caracter și determinare, calități ce aveau să le fie decisive în finala ce urma.
Societatea Gimnastică Sibiu, cealaltă finalistă avea în spate o reputație importantă. Fondată încă din 1862 sub numele de Hermannstädter Turnverein, când Sibiul încă făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, clubul pornise ca o societate de gimnastică destinată educării tineretului prin sport.
Secția de fotbal a clubului sibian apăruse relativ târziu, după Primul Război Mondial, când sportul cu balonul rotund prinsese rădăcini și în România. Echipa participa pentru prima dată la un nivel cu adevărat competitiv în sezonul 1925-1926, fiind eliminată în sferturi de Juventus București. Urmaseră încercări și eșecuri, până când sezonul 1930-1931 aducea consacrarea: sibieniii trecuseră de Crișana Oradea cu 6-4 la Oradea în baraj, apoi eliminaseră în semifinale pe Maccabi Cernăuți cu 4-2.
Echipa sibiană din acea finală memorabilă era alcătuită din jucători experimentați și tehnici: Phol – Naftaer, Schiftman, Hochmann, Luher, Ivancici, Melan, Kisner, Seifert, Heiser și Puchlapek. Era o formație cosmopolită, reflectând diversitatea etnică a Sibiului interbelic, cu jucători de origine germană, maghiară și română.
Dimineața zilei de 28 iunie 1931, Reșița se pregătea pentru cel mai important eveniment sportiv din istoria sa. Stadionul din Valea Domanului, construit în 1926 și care avea să poarte mai târziu numele tatălui lui Cristian Chivu, “Mircea Chivu“, fusese amenajat special pentru această finală. Cu o capacitate de aproximativ 5.000 de locuri, arena reșițeană oferea un cadru natural spectaculos, încadrată de dealurile Semenicului.
Arbitrul meciului era bucureșteanul Ștefan Lucescu, o personalitate respectată în fotbalul românesc al epocii.
UDR Reșița intra pe teren cu următoarea formație: Damacek – Pomacsek, Győri – Sinko, Sepe, Jozsef Bundi – Fibișanu, Eugen Lakatos, Silviu Ploeșteanu, Jozsef Kilianovics, Moise. Era o echipă construită pe un amalgam de talente locale și jucători cu experiență, reflectând diversitatea industrială și culturală a Reșiței acelei perioade.
Meciul începea într-o atmosferă de sărbătoare, cu cele aproximativ 5.000 de suflete din tribună scandând numele favoriților. Reșițenii, jucând acasă, simțeau presiunea pozitivă a suporterilor, dar și responsabilitatea enormă de a nu dezamăgi așteptările unei întregi comunități.
Nu era nevoie să aștepte mult pentru primul moment de magie. În minutul 9, Eugen Lakatos, tânărul mijlocaș de doar 18 ani, marca primul gol al finalei. Lakatos, născut în 1912 la Zichy (Austro-Ungaria), crescuse în cartierul Ronaț din Timișoara și debutase în fotbalul de performanță la doar 13 ani, la Chinezul Timișoara. Pentru sezonul 1930-1931 venise la Reșița sub îndrumarea lui Ernest Loukota, iar acum își răsplătea antrenorul cu cel mai important gol din cariera sa până în acel moment.
Golul lui Lakatos era rezultatul unei acțiuni colective frumos orchestrate, demonstrând pregătirea tactică superioară a echipei lui Loukota. Mingea ajunsese la Lakatos în urma unei combinații pe flancul drept, iar mijlocașul reșițean nu ratase șansa, trimițând balonul imparabil în poarta sibienilor.
După primul gol, meciul devenea și mai intens. Societatea Gimnastică Sibiu, deși condusă, nu se dădea bătută și organiza contraatacuri periculoase. Jucătorii sibieni arătau o calitate tehnică de invidiat pentru acele vremuri și nu păreau intimidați de atmosfera ostilă din Valea Domanului. Totuși, defensiva reșițeană, organizată de portarul Damacek și fundașii Pomacsek și Győri, respingea cu succes atacurile sibienilor.
Repriza secundă aducea și mai multă tensiune. Societatea Gimnastică Sibiu avea nevoie urgent de golul egalizator pentru a rămâne în cursă pentru titlu, în timp ce reșițenii căutau golul decisiv. Minutul 84 avea să aducă momentul care pecetluia soarta partidei.
Eugen Lakatos își scria din nou numele pe lista marcatorilor. Într-o acțiune superbă, mijlocașul reșițean marca al doilea său gol al finalei, pecetluind astfel prima cucerire de titlu național din istoria UDR Reșiței. Era o dublă care transforma un tânăr de 18 ani într-un erou local și național.
Fluierul final al arbitrului Ștefan Lucescu declanșa o explozie de bucurie în Valea Domanului. Ci aproximativ 5.000 spectatori explodau în ovații și scandări, în timp ce jucătorii reșițeni cădeau în genunchi, copleșiți de emoția victoriei. Era primul titlu național din istoria clubului, o performanță care avea să rămână unică până în zilele noastre.
Pentru antrenorul Ernest Loukota, această victorie reprezenta consacrarea unei filosofii de muncă și disciplină. Cehul reușise să construiască la Reșița o echipă competitivă nu doar prin talent individual, ci prin coeziune și spirit de echipă. Victoria din finală era rezultatul a cinci ani de muncă și de construcție pas cu pas a unei mentalități câștigătoare.
Pentru Eugen Lakatos, dublata din finală marca începutul unei cariere strălucite. Tânărul mijlocaș avea să devină unul dintre cei mai apreciați jucători ai generației sale, evoluând ulterior la Ripensia Timișoara și chiar în echipa națională a României. Cele două reușite din finala cu Sibiu rămâneau însă punctul culminant al carierei sale.
Pentru Reșița, orașul industrial din inima Banatului, titlul național reprezenta o confirmare a statutului său de centru important al României interbelice. Uzinele din Reșița produceau nu doar locomotive și material feroviar, ci și sportivi importanți.
Societatea Gimnastică Sibiu, deși înfrântă în finală, putea fi mândră de realizarea sa. Pentru o echipă care debutase în fotbalul de performanță recent, ajungerea în finala națională reprezenta o performanță remarcabilă și fundamentul pentru dezvoltările viitoare.
În 1932, UDR Reșița avea să repete performanța, ajungând din nou în finala națională. De această dată însă, soarta avea să le fie potrivnică, pierzând în fața formației Venus București cu 0-3.
Ernest Loukota avea să continue munca la Reșița până în 1938, când avea să plece la Brașov. Urmașii săi aveau să ducă mai departe tradiția fotbalistică reșițeană, echipa câștigând în 1954 Cupa României, învingând în finală pe Dinamo București cu 2-0. Era a doua mare performanță din istoria clubului, confirmând că finala din 1931 pozase fundațiile unei tradițiilor sportive durabile.
