I s-a încredințat misiunea de a marca goluri, iar Filippo Inzaghi a executat-o conștiincios, în Serie A, în Liga Campionilor, la turneele finale, mereu acolo, un atacant așa cum puțini au fost, sunt sau vor fi. Orice deviere, orice balon mort, o centrare aiurea, o eroare defensivă sau o mică neatenție… orice este valabil, iar oportunismul lui Inzaghi din asta s-a hrănit.
Știu. Mulți îl urâți pentru golurile lui urâte, pentru aparițiile lui inoportune atunci când îți este lumea mai dragă. Ni s-a întâmplat și nouă, românilor, să îi suferim căderile alea dramatice prin careu, piruetele alea deșănțate însă pline de eficacitate, însă gândiți-vă puțin: Câți atacanți din istoria fotbalului puteau marca goluri cu atâta ușurință cu care o făcea Inzaghi?
“Nici în ziua de astăzi nu-mi pot explica cum reușea să marhceze atât de multe goluri. Nu putea să dribleze, nu putea să șuteze din afara careului de 16 metri. A avut jumătate din talentul pe care-l aveau fotbaliștii de succes.” Vincenzo Montella
