La câteva minute după fluierul final, pe terenul din Baia Mare, un antrenor de echipă de ligă secundă a făcut câțiva pași spre autobuzul echipei, apoi s-a oprit. Era 17 mai 1953. Armata Cluj tocmai câștigase, 4-2, iar jucătorii încă mai purtau pe față bucuria unei victorii care îi ținea în fruntea seriei lor de Divizia B. Antrenorul lor, un bărbat de 58 de ani cu o cultură sportivă ieșită din comun, se simțise rău încă de la pauză, dar nu se plânsese nimănui.

Potrivit amintirilor păstrate de portarul echipei, Nicolae Szoboszlay, chiar în vestiar, după meci, antrenorul l-ar fi liniștit pe acesta, supărat că primise două goluri: „Am învins, ce mai contează, suntem cei mai buni.” Apoi, afară, pe drumul spre autobuz, s-a prăbușit. A murit în brațele lui Szoboszlay, care a încercat, fără succes, să-l readucă la viață prin respirație artificială.

Omul acela se numea Elemér Hirsch. Cu treizeci de ani mai devreme, tot el cumpărase, din banii proprii, primul echipament al naționalei de fotbal a României.

Între aceste două momente — un debut istoric plătit din buzunar și un colaps fatal pe un teren de provincie — se întinde una dintre cele mai neobișnuite biografii sportive din Ardealul secolului XX: cea a unui avocat, internațional de fotbal, hocheist, de trei ori campion național la patinaj artistic și, în cele din urmă, supraviețuitor al uneia dintre cele mai întunecate perioade din istoria Transilvaniei.

Elemér Hirsch s-a născut la 14 mai 1895 în Ceanu Mare — sat cunoscut atunci sub numele maghiar Mezőnagycsán —, în Austro-Ungaria. Provenea, potrivit relatărilor de presă, dintr-o familie evreiască înstărită, ai cărei părinți dețineau pământuri în zona orașului Beclean. Copilăria lui s-a scurs, așadar, într-o Transilvanie multietnică, aflată încă sub coroana habsburgică — o lume care avea să dispară complet înainte ca Hirsch să împlinească treizeci de ani.

A urmat, potrivit acelorași surse, studii de drept la Budapesta și la Viena — cele două mari centre universitare ale imperiului pentru tinerii ardeleni cu mijloace. Data exactă la care a început să profeseze ca avocat rămâne incertă: unele relatări o plasează în jurul vârstei de 24 de ani, altele abia prin 1924, la câțiva ani distanță. Ceea ce este limpede este că avocatura avea să rămână, pentru tot restul vieții lui, ocupația „serioasă” din umbra căreia Hirsch își permitea luxul unei cariere sportive multiple.

Fotbalul lui Hirsch a început la CA Cluj — Club Atletic Cluj, o formație istorică fondată încă din 1880, care avea să fie redenumită, decenii mai târziu, Ferar Cluj. De acolo, la începutul anilor 1920, a ajuns la Universitatea Cluj, unde a evoluat atât la fotbal, cât și, ulterior, la hochei pe gheață. Sursele diferă ușor asupra anilor exacți ai acestei tranziții — o incertitudine obișnuită pentru fotbalul amator al epocii, când statisticile nu erau ținute cu rigoarea de astăzi.

Pe 8 iunie 1922, la Belgrad, Hirsch a intrat în istorie. Naționala de fotbal a României disputa, în acea zi, primul ei meci oficial — o victorie cu 2-1 în fața Iugoslaviei, în cadrul Cupei Regelui Alexandru I, organizată cu prilejul căsătoriei regelui Alexandru I al Iugoslaviei cu principesa Maria a României. Pentru o țară care abia își desăvârșise, cu doar câțiva ani înainte, unificarea teritorială din 1918, o echipă națională de fotbal nu era doar un proiect sportiv — era încă un simbol al unei identități comune, abia formate, care își căuta locul pe scena internațională. Selecționerul Teofil Moraru l-a chemat pe Hirsch, la 27 de ani, ca fundaș.

Ceea ce s-a întâmplat înainte de meci spune, poate, la fel de multe despre caracterul lui Hirsch ca și prezența lui pe teren. Federația nu avea echipament pentru noua reprezentativă, iar timpul era scurt. Hirsch — descris de contemporani drept un om citit, cu un interes aproape profesionist pentru sport — a comandat, pe cont propriu, un echipament din Anglia. A ținut neapărat, potrivit istoricului clujean Gheorghe I. Bodea, autorul lucrării de referință „Agora U” despre istoria Universității Cluj, ca pantalonii să aibă un buzunar special pe partea din spate, în care jucătorii să poarte o batistă pentru a-și șterge sudoarea de pe frunte. Un detaliu mărunt, aproape caraghios astăzi — și, tocmai de aceea, o fereastră neprețuită spre lumea gentlemanilor-sportivi ai interbelicului.

Cariera internațională a lui Hirsch a fost scurtă, dar densă. După Belgrad, a mai adunat patru selecții: în septembrie 1922, la Cernăuți, într-un 1-1 cu Polonia — prima partidă a naționalei pe teritoriul României Mari; în iulie 1923, la Cluj, într-o înfrângere usturătoare, 0-6, cu Cehoslovacia; în septembrie același an, la Lvov, din nou 1-1 cu Polonia; și, în sfârșit, pe 20 mai 1924, la Viena, într-o înfrângere cu 4-1 în fața Austriei — ultima lui apariție în tricoul național.

Câteva zile mai târziu, Hirsch a fost inclus în lotul României pentru turneul de fotbal al Jocurilor Olimpice de la Paris — prima participare olimpică din istoria fotbalului românesc. A ajuns în Franța împreună cu echipa, dar n-a jucat nicio secundă: în singurul meci al turneului, o înfrângere cu 0-6 în fața Olandei, numele lui nu apare pe foaia de arbitraj. Presa vremii amintește de o diplomă de participare la Jocurile Olimpice pe numele lui — un document care i-ar atesta prezența în lot, deși nu și un minut jucat pe teren. Este o notă amară pentru un sportiv care, cu doi ani înainte, cumpărase din buzunarul propriu echipamentul care avea să îmbrace întreaga națională.

Dacă fotbalul i-a adus lui Hirsch un loc în istoria naționalei, patinajul artistic i-a adus, poate, o glorie mai constantă. La secția de patinaj a clubului Universitatea Cluj — una dintre cele mai puternice din țară în acei ani —, Hirsch a devenit campion regional în fiecare an între 1924 și 1927 și campion național de trei ori: în 1924, în 1925 și în 1927. După retragerea din competiție, ar fi devenit, potrivit unei surse de presă, arbitru internațional la această disciplină.

E greu, un secol mai târziu, să ne imaginăm pe deplin figura unui internațional de fotbal care, iarna, se întorcea pe gheața patinoarelor clujene pentru a-și apăra titlul național la patinaj artistic. Dar exact acesta a fost Elemér Hirsch: un sportiv al unei epoci în care specializarea nu era încă regula, iar un bărbat cultivat putea excela deopotrivă pe iarbă și pe gheață, între două ședințe la tribunal.

Legătura lui cu fotbalul nu s-a încheiat odată cu retragerea din activitatea competitivă. A continuat-o într-o postură nouă, cea de arbitru, ajungând, potrivit presei maghiare din Cluj, să conducă inclusiv un meci de Divizia A — prima ligă a țării. Detaliile acestui capitol al carierei sale rămân, din păcate, sărace: nu se cunosc nici data, nici echipele implicate în acel meci arbitrat la cel mai înalt nivel. Rămânea, în paralel, avocat — o profesie pe care legile rasiale ale anilor 1940 aveau să i-o smulgă brutal.

În 1940, Dictatul de la Viena a rupt nord-vestul Transilvaniei din trupul României și l-a atribuit Ungariei. Pentru Elemér Hirsch, ca pentru mii de alți evrei ardeleni, consecințele au fost imediate și devastatoare. Autoritățile maghiare i-au interzis exercitarea profesiei de avocat din cauza originii sale evreiești și l-au deposedat de proprietăți — bunuri care, ironia istoriei, aveau să fie ulterior naționalizate de regimul comunist, fără ca familia să le mai recapete vreodată.

Legea românească nr. 2650, din 8 august 1940, desființase deja asociațiile sportive fără majoritate de sportivi creștini de etnie română — o măsură care a lovit Hagibbor, clubul sportiv al comunității evreiești din Cluj, al cărui consiliu de conducere l-ar fi avut, potrivit unei singure surse, pe Hirsch printre membri. După intrarea în vigoare a legilor rasiale maghiare în Ardealul de Nord, cluburile sportive nu mai puteau avea niciun membru evreu, iar Hagibbor s-a desființat definitiv în 1941.

Cel mai grav moment avea să vină în mai 1944, când au început deportările evreilor din Transilvania de Nord spre Auschwitz. Potrivit unei relatări de presă, Hirsch ar fi fost salvat de la deportare de Ion Chinezu, reprezentant diplomatic român la Cluj, care l-ar fi trecut peste granița temporară de pe Dealul Feleacului, ascuns în portbagajul unui automobil diplomatic, profitând de faptul că mașinile cu acest statut nu erau controlate la vamă. Hirsch s-ar fi refugiat la București, revenind acasă abia în octombrie 1944.

Ceea ce este cert, dincolo de orice discuție, este contextul mai larg în care se înscrie: anii 1940-1944 au însemnat, pentru comunitatea evreiască din Ardealul de Nord, pierderea drepturilor, a proprietăților și, pentru foarte mulți, a vieții. Povestea lui Hirsch, indiferent de detaliile ei exacte, este povestea unui om care a supraviețuit acolo unde alții nu au avut această șansă.

După încheierea războiului, Hirsch s-a întors la Cluj și a trecut de partea cealaltă a liniei de tușă. Între 1947 și 1948, a fost tehnicianul clubului feroviarilor clujeni, CFR Cluj. Potrivit unei surse, ar fi îndeplinit în aceeași perioadă și un rol legat de selecția națională — o afirmație care nu a putut fi confirmată printr-o a doua sursă independentă și care trebuie tratată, deocamdată, cu prudență.

Din 1950 până la moartea sa, în 1953, a antrenat o echipă diferită: Armata Cluj, una dintre formațiile regionale înființate de Ministerul Apărării în acei ani, alături de cele de la Craiova și Câmpulung Moldovenesc. Sub conducerea lui, potrivit mărturiei portarului Nicolae Szoboszlay, echipa domina detașat seria sa de Divizia B în primăvara lui 1953 — cu un avans de treisprezece puncte față de locul secund și doar trei goluri primite pe tot parcursul turului.

Ne întoarcem, așadar, acolo de unde am pornit: la Baia Mare, 17 mai 1953. Portretul care se conturează din relatarea lui Szoboszlay este cel al unui om care, chiar și în ultimele lui minute de viață, și-a păstrat luciditatea și, mai ales, grija pentru cei din jur — un antrenor care simțea, de la pauză, că ceva nu este în regulă cu el, dar care a ales să tacă până la finalul meciului, pentru a nu tulbura concentrarea echipei.

A fost, se pare, ultima lui previziune corectă.

Cele cinci selecții adunate în tricoul României îl așază, cu drepturi depline, printre pionierii fotbalului internațional românesc — un membru al generației care a jucat chiar primul meci din istoria naționalei. Cele trei titluri naționale de patinaj artistic completează portretul unui sportiv ieșit din tiparul obișnuit, chiar și pentru o epocă în care polivalența era mai puțin neobișnuită decât astăzi.

Dincolo de palmares, însă, Hirsch contează pentru că biografia lui condensează, într-un singur destin, o întreagă epocă a Ardealului: nașterea sub coroana habsburgică, formarea unei noi identități sportive și civice în România Mare, apoi ruptura brutală a Dictatului de la Viena, persecuția rasială, o supraviețuire trecută prin incertitudinea istoriei, și, în cele din urmă, o revenire liniștită la banca tehnică a unui club provincial — încheiată, tragic, chiar pe teren, într-un moment de bucurie sportivă. Este povestea unui om care a trăit, în șaizeci de ani, mai multe țări, mai multe regimuri și mai multe vieți sportive decât ar încăpea, în mod normal, într-un singur destin.

Puține povești din fotbalul românesc timpuriu spun, într-un arc atât de scurt, atât de mult despre demnitatea liniștită cu care unii oameni au traversat un secol nemilos.