Probabil una dintre cele mai fascinante povești din istoria fotbalului universal, cel puțin în perioada recentă este cea dintre fostul selecționer englez, legenda Sir Bobby Robson și profesorul obscur de educație fizică și sport la acea vreme în Lisabona – Jose Mourinho. Totul a început odată cu venirea lui Robson la Sporting la începutul anilor 90.
Iunie 1992 – aeroportul din Lisabona. Cunoscutul președinte al celor de la Sporting Lisabona (Sousa Cintra) verifică împrejurimile – pline de suporteri, caruri de televiziune și jurnaliști veniți să îl vadă pe Mister, antrenorul englez Bobby Robson la sosire (recent semifinalist cu naționala Albionului la mondialul italian și proaspăt dublu campion al Olandei cu PSV).
O singură problemă avea acesta în timp ce trecea de marea de oameni, nu știa o boabă de engleză. Primul instinct a fost să apeleze la Manuel Fernandes, la acea vreme unul dintre cei mai buni jucători și longevivi din istoria clubului care devenise la rându-i antrenor secund la club și acesta i-a propus un nume.
Un lingvist cu o pasiune aparte pentru a-și spune părerea atunci când știe că are dreptate. Un om care a început în același moment cu Fernandes munca în staff-ul tehnic, din postura de profesor de educație fizică și sport, care studiaze amănunțit cursuri de specialitate ale Federațiilor Engleze și Scoțiene.
Un nume neimportant la acea vreme în cadrul Vitoriei Setubal, Estrela Amadora sau Ovarense, având în vedere că Fernandes era atacantul cu 200 de goluri în peste 320 de meciuri între 1975 și 1987 pentru Sporting, deci reputația era de partea celui care și-a început cariera de la nivelul de sus al băncii – principal. Un nume a cărui evoluție nu este la fel de meteorică precum dispariția celui mai devreme menționat.
Jose Mourinho. Povestea lui a început în 1963 la Setubal, într-o familie de clasă mijlocie din suburbia metropolitană a Lisabonei care avea o situație bună, cu doi părinți consecvenți în meseriile lor (tatăl – portar de primă ligă la Setubal și Belenenses, internațional pentru o singură dată în tricoul Portugaliei, mama – profesoară la clasele primare în mediu privat și unchiul – finanțatorul dezvoltatorul imobiliar al stadionului Vitoriei Setubal.
Lucrurile s-au schimbat în 1974, când s-au schimbat regimurile politice în țara iberică și majoritatea siguranței financiare a familiei s-a pierdut, lucru care nu l-a oprit pe Jose junior să-l urmeze pe Jose senior în cariera fotbalistică, lucru care s-a întâmplat – dar la un nivel mult mai discret și mai obscur, focusându-se pe studiul sportului ca știință – devenind apoi absolvent al Institului Superior de Educație Fizică și Sport din cadrul Universității Tehnice din Lisabona.
Odată cu schimbarea vremurilor cauzată de trecerea dintre decade sau pur și simplu o nouă perspectivă a viitorului, Mourinho a intrat încet dar sigur în cercul închis al cluburilor de fotbal, ca membru al staff-ului, fie ca antrenor secund, fie ca scouter, în principal la echipele antrenate de Manuel Fernandes.
Legenda clubului Sporting i-a dat prima mare șansă la începutul anilor 90, când l-a însărcinat cu pregătirea și studiul echipei de tineret a celor de la Vitoria Setubal, de unde venea constant cu informații și sugestii utile, iar meciurile-școală dintre echipa de seniori și juniori îi aduceau mereu în dialog, reușind să pună la cale strategia celor două echipe pentru săptămâna în curs.
Profesorul de sport din Alhos Vedros avea să primească prima șansă odată cu aducerea lui Manuel Fernandes la Estrela Amadora, unde l-a adus ca antrenor secund și cu care au participat în Cupa Cupelor, ca apoi să continue până în 1992 la o echipă de ligă secundă Ovarense.
Șansa lui avea să se schimbe total într-o zi de vară în iulie 1992. Anonimul din Setubal avea să înceapă cea mai lungă și interesantă aventură din viața sa, alături de primul om de care a mizat pe el și apoi de legenda care l-a transformat în ceea ce știm că urma să devină în anii 2000. Cel mai interesant antrenor din fotbalul global.
De ce Mourinho a fost inițial traducător pentru un antrenor de talia lui Bobby Robson și nu director antrenor cu acte în regulă? Simplu, pentru că fotbalul este o afacere pentru cunoscuți, prieteni și cine-pe-cine cunoaște. Președintele lui Sporting l-a numit personal (mâna lui cum ar veni pe banca tehnică) pe Manuel Fernandes ca secund; niciunul nu știau să comunice în limba engleză, dar Fernandes avea un colaborator deja în minte.
Mourinho și-a luat primele diplome de antrenor certificate de federațiile britanice după cursurile predate și pregătite de scoțianul Andy Roxburgh, care până nu demult a fost directorul tehnic al Federației Europene de Fotbal și avea o perspectivă mai familiară celei cu care Bobby Robson era obișnuit, la a doua experiență extra-britanică după episodul de succes cu PSV din Olanda.
Bună ziua, Mister. Numele meu este Jose Mourinho și președintele clubului m-a angajat ca translator. Sper că voi face o treabă pentru dumneavoastră, Mister. – așa s-a prezentat antrenorul văzut de mulți ca cel mai arogant din domeniu în prezent.
Alăturarea celor doi era interesantă, deoarece Mourinho era pasionat de știința (misterul și claritatea matematică) a experimentelor din spatele sportului, cu o viziune mult mai analitică și o prioritate în înțelegerea psihologică a propriilor echipe și a adversarilor.
Robson era o personalitate incredibilă pentru un pasionat de fotbal, deoarece nu privea lucrurile într-un mod încuiat și convențional. Vedea în sine un fenomen al bucuriei, al dezvoltării și un mod de a dezvolta ceva bun pe termen mediu și lung.
Cu timpul, vizibil impresionat de abnegația și studiul tânărului Jose, acesta i-a oferit din ce în ce mai multe sarcini tehnico-tactice în jobul său de traducător. Bobby Robson era genul de personalitate care ținea mult la spiritul de echipă și spiritul de luptător al fotbalistului, motivația sa de joc.
Unul dintre oamenii aduși de Bobby Robson la Sporting Lisabona chiar de la PSV – martor la această experiență și transformare umană a două personalități. Olandezul blond era deja fermecat de stilul englezului fiind dispus să joace cu o mandibulă spartă în derbiul Lisabonei, dar surpriza plăcută a venit din partea portughezului, pe care l-a văzut ca un fanatic în ceea ce face, tot timpul interesat de orice avea Bobby Robson sau jucătorii experientați să spună.
E interesant și modul cum vedea chimia dintre cei doi: Mourinho era interesat mereu de chestiunile tactice, vroia să știe totul și era un bun motivator. Dovada venea când sir Bobby ținea un discurs de 3 minute, pe care Jose îl traducea în șapte. În plus, nu era nicio luptă ierarhică și Mourinho avea grijă mereu să le amintească jucătorilor cine e șeful – Sir Bobby.
Olandezul avea să povestească și contextul demiterii englezului într-un context destul de bun pentru echipă, dar nu pentru președintele clubului. După ce în primul sezon, echipa a terminat pe locul 3, în decembrie 1993 – Sporting avea șanse bune pentru trofeele interne, dar presiunea conducerii pentru un trofeu european (inexistent de aproape 30 de ani) coloborat cu iminența următoarelor alegeri prezidențiale din cadrul clubului, l-au făcut pe Bobby Robson și tot staff-ul său ținte sigure.
De altfel, Sir Bobby l-a comparat pe președintele Cintra cu un fost portar nepriceput care nu se pricepe să facă transferuri, fiind exclus de la strategia clubului pentru sezonul 1993-1994, lucru care a împiedicat o campanie europeană mai lungă și relația era deja tensionată din cauza plângerilor dese privind infrastructura de la stadion, încă nemodernizată la acea vreme (Europeanul s-a organizat abia în 2004).
Și în consecință, Bobby Robson avea să fie demis subit și surprinzător pentru englez înainte de Crăciun, alături de portughezul care creștea încet dar sigur în ochii englezului. Ce e interesant e că pentru Jose nu era primul episod nefericit în care Crăciunul, demisia și antrenoratul fac un joc de cuvinte perfect.
Tatăl său a pățit-o exact opt ani înainte pe 22 decembrie 1984, după ce echipa sa – Rio Ave era învinsă cu 0-1 în deplasare de Vizela în prima ligă portugheză. Ca un reper, tatăl său era mai tânăr decât Sir Bobby cu cinci ani și practic era un fel de deja-vu, de data asta cu Mourinho în calitate de protagonist, deoarece el a fost de față ca și traducător, fiind primul care a auzit și apoi a tradus cuvintele dureroase.
Istoria avea însă alt plan. Încă nu se terminase pentru cei doi. De abia începe și într-un stil mai mult decât dulce-amar pentru unii dintre fani și observatorii fenomenului, FC Porto – o revelație a fotbalului portughez în ultimii ani – câștigătoare de Cupa Campionilor în anii 80, avea să-l aducă pe Robson, alături de noua sa descoperire – Mourinho în prima aventură cu adevărat competitivă din experiența anonimului din Setubal.
Perioada de un an și jumătate la Lisabona l-a făcut pe englez să devină impresionat și realmente surprins plăcut de stilul de muncă al lui Mourinho. Când avea ceva de spus direct și răspicat jucătorilor, portughezul nu cosmetiza de loc retorica englezului.
Deși Jose nu jucase fotbal la nivel profesionist, Bobby Robson remarca documentarea nemaivăzută în experiența sa, iar portughezul avea doar 30 de ani – fără experiență la nivel înalt care să recomande o asemenea expertiză.
Porto i-a dus pe cei doi eroi ai poveștii împreună la o lună după nefericitul eveniment de la Lisabona, semnând în ianuarie 1994 pentru o perioadă ce avea să schimbe clubul portuar din situația la care se află la momentul preluării – un public de sub 10.000 de oameni pe meci și mediocritate în clasament.
Pentru următorii doi ani și jumătate, FC Porto avea să devină locomotiva fotbalului portughez, reușind la finalul acelui sezon să câștige Cupa Portugaliei (chiar în fața lui Sporting), să termine pe locul 2 în clasament, la două puncte de campioană, dar deasupra lui Sporting și în cupele europene au ajuns până în semifinalele Ligii Campionilor, unde au fost opriți de viitoarea câștigătoare – Barelona.
Puțin spus că Jose și sir Bobby au gustat din savoarea revanșei asupra fostului club, reușind două lucruri: să reconfirme puterea englezului ca și personalitate în vestiar și apariția unui jucător pe piața de antrenori – cel care avea să-l urmeze la Barcelona – unde va rămâne și după ce acesta nu va mai fi primul antrenor principal, ci directorul sportiv al clubului.
Următoarele sezoane au fost o confirmare a celor doi – cu două titluri de campioni consecutive, victorii la zero, mai mari de trei goluri diferență, un sfert de finală în Cupa Cupelor și o prezență în grupele Ligii Campionilor, devenind astfel o abonată la avengura europeană tipică unui club important din Portugalia.
Un eveniment nefericit s-a dovedit o conjunctură provocatoare pentru ambii oameni: englezul aflase că suferă de cancer de piele și în vara anului 1995 s-a operat pentru a-și extirpa tumora malignă, lucru care i-a cauzat un concediu medical destul de neprevăzut ca durată și o șansă pentru Mourinho de a-și demonstra calitățile ca responsabil, desigur în permanent contact cu sir Bobby.
Tot în acea perioadă începea încet-încet și aventura unui alt nume care avea să impresioneze în anii 2000, un tânăr de 16 ani obsedat de punctul său de vedere și de ambiția de a-i spune antrenorului că un anumit jucător e esențial pentru echipă și argumentele pro (cu un dosar analitic).
E vorba de Andre Villas-Boas, care era motivat să-i spună lui Sir Bobby în orice fel că Domingos Pacienca e esențial pentru club și tenacitatea sa i-a adus un joc de analist în cadrul clubului la doar 17 ani. Totuși aventura lui și triunghiul stelar format de el, Mourinho și Robson ar putea fi un subiect interesant pe viitor.
Revenind la Mourinho, experiența acumulată în perioada grea în care Robson a fost nevoit să facă opt luni de pauză de chimioterapie și să-și revină după extirparea tumorii canceroase, a fost una care i-a garantat portughezului un loc în pagina de istorie a unui club cu care va deveni sinonim cu antagonismul său personal – FC Barelona.
În vara anului 1996, o dată cu schimbarea de generații de la clubul catalan după plecarea lui Johan Cruyff și odată cu prioritizarea aducerea portughezului Luis Figo în cadrul echipei, numele lui Bobby Robson a apărut în context, fiind la vremea respectivă antrenorul campioanei țării iberice vecine cu Spania și prieten bun cu ultimul englez de pe banca tehnică, Terry Venables.
Clubul catalan vroia să îl aducă pe Bobby Robson ca noul antrenor al echipei, dar acesta avea o singură condiție la care nu renunța – să vină alături de Jose Mourinho pe banca tehnică pe post de asistent-traducător. Inițial spaniolii doreau un secund cu nume ca fost jucător, dar au agreat compromisul dorit de englez și rezultatele au venit din primul sezon.
Singurul sezon în care Bobby Robson a fost pe banca tehnică alături de Mourinho a fost 1996-1997, când clubul catalan a reușit tripla – Cupă, Supercupă și Cupa Cupelor, ridicată memorabil de căpitanul naționalei României – Gică Popescu, la rându-i fost elev al lui Robson la PSV, după o finală câștigată la Rotterdam în fața PSG.
De altfel, a fost și primul sezon al lui Mourinho în care a primit și mai multă independență, el coordonând echipa la meciurile de Cupă sau fiind mult mai important în strategia clubului decât fusese înainte, lucru care a rămas în memoria portughezului pentru restul vieții sale.
În următoarele sezoane, englezul a trecut pe o poziție administrativă, ca manager general, făcându-i loc lui Louis van Gaal, olandezul care i-a acordat o libertate similară de muncă, de gândire și de viziune lui Mourinho, câștigând două titluri consecutive la finalul anilor 90.
În final, vă lăsăm cu cuvintele pe care le-a lăsat însuși Jose Mourinho despre mentorul său, care a însemnat mai mult decât un bătrân înțelept și un antrenor cu experiență: Am atâtea memorii legate de fotbal în ceea ce privește, dar prefer să mi-l amintesc ca om – cum era la nivel personal. Copilul meu (de o lună) cu mine și cu domnul Robson, care îl ținea în brațe, urmărind un meci de fotbal.
Când luam prânzul cu el, în majoritatea cazurilor nu-mi puteam permite să plătesc și mereu insista să zică – Am mai mulți bani ca tine și am mai puțin timp rămas decât tine, așa că nu e nevoie să plătești – așa că nu am plătit niciodată vreun prânz cu el.
Sau când era vorba de un antrenament, mă întreba cum decurge pregătirea că el avea un meci important de golf după și avea nevoie ca eu să iau deciziile importante. Cea mai importantă calitate a unui antrenor e carisma; peste experiență, cunoștiințe, diplome sau strategii. Domnul Robson a fost un manager cu carismă acum 50 de ani, acum 30 de ani, acum 10 ani și va rămâne și în 2030.
