Dinu, legenda echipei Dinamo București a fost declarat de revista Fotbal, cel mai bun fotbalist român al anului 1972. În cele ce urmează, redăm un interviu apărut pe 4 ianuarie în revista mai sus menționată.
—
Dinu este în vacanță. Mașina sa aleargă neobosită pe asfaltul șoselelor. La volan este un băiat tânăr, plin de freamăt și fericit. Pentru că este liber, își poartă fericirea pe la Târgoviște Râmnicu Vâlcea, Sinaia; este foarte greu să-l țintuiești locului; neastâmpărul lui binecunoscut. Foamea de timp și foamea de spațiu fac din Cornel Dinu în vacanță, un trubadur al boemei de bun gust. Presupuneți că l-am prins la un stop sau la o barieră de cale ferată. A zâmbit larg și ne-a deschis portiera. A apăsat apoi pe accelerație, a răsucit butonul radioului și a potolit cu un deget ridicat ostilitatea Gildei care nu admite probabil intru și pentru o călătorie de plăcere. Ne foim puțin pe banchetă și Dinu vorbește primul
– Aveți în față un om fericit!
Trece apoi și mă gândesc că omul acesta a spus totul întru un singur cuvânt. Nu mai poate încăpea nimic pe lângă sentimentul acesta rotund și neted ca o sferă. Acum va trebui să o scrijelez și să mă uit înăuntru. Aproape mecanic și inutil întreb:
– De ce?
– Vedeți, eu am câștigat “Trofeul Fotbal” și în 1970 și în 1972. În ’70 evenimentul a fost fascinant, mi se întâmpla prima oară, mă umpluse de mândrie și de entuziasm. Vanitatea care există în fiecare dintre noi era satisfăcută. Acum simțământul este mult mai complex, e vorba de o perpetuare a lucrurilor care îmi dă o siguranță, o confirmare individuală, dacă vreți. Incertitudini, nemulțumiri au sărit în lături ca niște așchii netrebnice. Desigur că visul acesta nu mă infatuează, mă liniștește doar și mă obligă.
– Poate că dumitale sau altui jucător român i-ar fi stat bine și într-un clasament de platformă mai mare. Între cei care au punctat de pildă în “Balon d’Or”. Anul acesta de care ne-am despărțit lista s-a oprit la fundașul francez Trésor. Nici în anii trecuți, fotbalul nostru nu a avut reprezentanți.
– Individualitățile de la noi nu sunt cu nimic mai prejos decât altele. Suntem absolut “competitivi” pe plan internațional, dar participarea la jocuri internaționale este încă săracă. Presa prezintă economicos meciurile de mare atracție. Cred că nu știm să ne vindem marfa. Ce se ar fi întâmplat dacă, de pildă, am fi absentat la marile târguri internaționale cu tractoarele noastre sau cu vinul nostru, să zicem? Nu l-ar mai fi cumpărat și prețuit nimeni pentru că nu le-am fi cunoscut decât noi.
– Ce-ți spune campionatul acesta oprit la jumătate?
– În pofida criticilor de tot felul, turul acestui campionat a însemnat un oarecare salt de calitate față de edițiile trecute. Dacă aprecierea nu poate îmbrăca toate cele 16 echipe, vizează oricum grupul de elită instalat în fruntea clasamentului.
– Jocul dumitale a suferit restructurări succesive. Oricum tendința de a avansa în teren a fost dominantă. Acum s-a “oficializat” prin plasarea și la echipa națională pe linia mijlocașilor.
– Ar fi incomod să răspund că mă mâna mereu spre poarta adversă plăcerea imensă a golului. O mică refulare a fost înaintaș la echipa de copii și juniori dar cred că este vorba și de altceva. De un instinct aparte că fotbalul trebuie scos din șabloane, din idei tactice preconcepute, de sub jugul posturilor fix. Fără falsă modestie, poate că port în mine germenul unui fotbal al viitorului. Intuiesc exact că jocul acesta se va modifica. Va exista în teren un haos pozitiv, o anarhie bună. Cel care va marca, se va replia peste o secundă în poziția de fundaș stânga. Cel care a patrulat cu un minut înainte în fața preotului portar, va apărea imediat în careul adversarului.
– Ai avut idoli?
– Am avut mai mulți în funcție de o anumită perioadă de o anumită conjunctură. Dar pe măsură ce te maturizezi, pe măsură ce anchete de anvergură te desemnează de mai multe ori drept fotbalistul anului, visezi și tu cu ochii deschiși să te urci pe soclul pe care îl priveai odată cu capul răsturnat pe spate și cu mâna streașină la ochi. Totuși dintre toți pe care î-am iubit în cugetul meu, cel mai aproape mi-a rămas Suarez din perioada “Inter” poate și pentru faptul că gloria lui se suprapunea peste o zonă mai romantică din biografia mea sportivă. Când la Târgoviște fiind în jocurile noastre de puștani purtăm fără excepție supranume celebre.
– Ai prieteni?
– Foarte multe cunoștințe, oameni amabili, simpatici, deferenți. Oameni de vârste diferite și din medii sociale diferite. Ei alcătuiesc o rețea de bunăvoință și cumsecădenie. Mă mândresc cu ei pentru că mi i-am ales singur. Și acest anturaj nu reprezintă în niciun caz ca în atâtea exemple, o plasă de păianjen care sfârșește prin a te sufoca. Prietenia adevărată este o noțiune mai prețioasă și mai scumpă. Am găsit-o însă la Dumitrache în puritatea lui sufletească, în altruismului fără granițe, în disponibilitatea rară de a nu știi ce e acelarenchiuna sau invidia. Am avut evoluții absolut paralele luându-ne de mână acum șapte ani în curtea Stadionului Dinamo pe un drum comun.
– Valentin Stănescu care a promovat Metalul Târgoviște în a spunea odată că printre piticii de la Metalul existau elemente mai talentate decât dumneata unele erau da dreptul sclipitoare. Niciunul nu s-a realizat iar Cornel Dinu a ajuns în vârful piramidei. Cum ai putea explica fenomenul?
– Eu am dorit să ajung foarte departe. Sunt un mare ambițios și puterea de muncă am pus-o în slujba fotbalului. Când jucam la pitici îmi spuneam la modul cel mai serios că voi ajunge să evoluez în echipă națională. Treceau pe lângă mine în driblinguri subtile, copiii minune de care vorbea Valentin Stănescu dar niciunul nu strângea din dinți ca Dinu. Toți aveau un zâmbet zeflemitor pe față o nonșalanță de care nu se au dezbărat niciodată. Ei se jucau cu mingea, eu am jucat-o întotdeauna. Aici cred că a stat diferența care a făcut departajarea finală.
– Ai afirmat pe vremuri dacă nu că dacă un coechipier pierde balonul din greșeală flagrantă nu Ești dispus să faci niciun pas pentru ai repara eroarea îți menții punctul de vedere Dinu schimbă vitezele cu gest nervos Aruncă o privire fugară vrea să prindă în Coada ochiului dacă vorba noastră este serioasă sau nu accentuez Da da ai spus acest lucru
– Nu îmi amintesc dar cred că am putut să spun acum câțiva ani, poate, când ascensiunea îmi inoculase, se pare, o doză de exigență exagerată față de greșelile altora. Nu eram copt, se vede. Acum îmi vine să râd de ce am putut spune fiindcă astăzi sunt dispusă alerg 40m pentru a nu lăsa mingea să iasă în aut.
– Dacă privești puțin înapoi, ai motive să îți încrețești fruntea?
– Mă consider norocos. Șansa s-a conjugat cu tot ceea ce am întreprins. O dată însă, o singură dată mă am clătinat. Eram foarte aproape de eșec că ar fi putut să mă opresc din drum dar Traian Ionescu a rostit două vorbe care a valorat cât o frânghiei aruncată unuia care se îneacă. Abia venisem la Dinamo, jucasem 34 meciuri urmate de un reflux. Am fost trimis pe banca rezervelor. Eram o rezervă descurajată. Îmi spuneam că nu voi putea juca la o astfel de echipă.
– Și ce ce ți spus Traian Ionescu?
– Când prinzi acest tricou de titular să nu îl mai dai niciodată mai înțeles?
– Numește un jucător din Noul val care va ajunge cu certitudine în fotbalist mare?
– Bölöni! Are de toate, tehnică, capacitate fizică, intuiții, ambiție și e rău. E rău în terenul lui cum poate fi cineva rău cu altcineva când a intrat în casă pe fereastră.
– Poate că atingem un subiect sensibil în niciun caz deconectat în acest moment de vacanță crezi că ne vom calificat pentru München?
Dinu schimbă din nou nervos viteza mașinii. Nu mai pândește cu coada ochiului pentru că știe că vorbim serios.
– Foarte greu dar posibil. Pentru a izbândi, va trebui să muncim enorm și va mai trebui ca cei care nu pot sau nu vor să muncească enorm, să fie conduși până la ușa cabinei tricolorilor politicos dar ferm cu cuvintele: Vă mulțumim pentru tot ceea ce ați făcut până acum!
– Am uitat să te întreb cum îți petreci această vacanță?
– Plimbându-mă, citind, dormind. Mi-am propus o dezintoxicare psihică, să nu mă mai gândesc la fotbal, să nu mai comentez, să nu mai văd mingea în aceste 12 zile. Gilda lătra violent din fundul mașinii. Divaghez ușor.
– De unde ai cățelușul aceasta?
– Am cumpărat-o după acel 1-1 celebru de pe Wembley. Îmi plac mult animalele. Când eram la Târgoviște aveam 5, 6 câini. Acum la bloc mă mulțumesc cu bassetul acesta.
– Am citit deunăzi că ai participat la o întrunire cu admiratori în orașul natal. Desigur primeșți și o sumedenie de scrisori. În general cum se analizează curiozitatea suporterilor atunci când pot discuta cu o vedetă. Ce vor oamenii să știe în primul rând?
– Masa de suporteri nu trebuie privită ca ceva opac și cenușiu. Este o sumă de individualități sensibile care nu se mulțumesc cu răspunsuri vagi și generale. Trebuie să fii circumspect și să-ți dai silința în a-i mulțumi pe toți. Sunt foarte subiectivi, pretențioși și forțează iluzia unui dialog în exclusivitate, eliminându-i pe ceilalți. Fiecare întrebare începe cu un “de ce?” răspicat.
– Ce-ți dorești, proaspete laureat, pentru 1973?
– Să mulțumesc tuturor celor care au crezut în mine. Să ne calificăm în turneul final al campionatului mondial. Să câștigăm campionatul cu Dinamo. Ar fi o recompensă minunată pentru acest om minunat care este Nelu Nunweiller. Să confirm succesul din ’72 și să mă gândesc, să încep să mă gândesc și la însurătoare. Vine o vreme când jinduiești după un cămin și când cineva trebuie să spună: mâine ai meci și trebuie să te culci devreme. Da, da, după 25 de ani nu mai ai voie să te culci decât devreme dacă vrei să fii, în continuare, primul.
Ion CUPEN
Revista FOTBAL, anul VIII – joi 4 ianuarie 1973, pagina a 2-a.
