Dinamo – Inter 1964
La finalul sezonului 1963/64, Dinamo își trecea în palmares cel de-al patrulea titlu de campioană, și al treilea consecutiv, câștigându-și astfel dreptul de a reprezenta România în cea mai importantă competiție inter-cluburi din lume: Cupa Campionilor Europeni (Liga Campionilor de astăzi). Trebuie menționat faptul că la vremea respectivă, Cupa Campionilor era doar a campionilor, în adevăratul sens al cuvântului, adică în această competiție se calificau doar campioanele Europei. Dinamo – Inter 1964
Dinamo își începea aventura pe 13 septembrie 1964 când întâlnea campioana Maltei în deplasare, Sliema Wanderers pe care o învinge cu 2-0 prin golurile marcate de Constantin Frățilă (min. 4) și Radu Nunweiller (min. 41). Returul a fost doar o simplă formalitate pentru echipa antrenată de Angelo Niculescu. Dinamoviștii au învins cu 5-0 (Ion Pîrcălab – min. 30, 42, Emil Petru – min. 65 și Constantin Frățilă – min. 84, 86).
În turul 2, Dinamo avea să întâlnească campioana Italiei și viitoare câștigătoare a Cupei Campionilor, Inter! Turul s-a jucat pe 11 noiembrie 1964 pe San Siro. Echipa noastră nu a avut nicio șansă în fața titanilor Mazzola, Luis Suares, Jair și Fachetti, pierzând cu un neverosimil 6-0. Dinamo – Inter 1964
Manșa retur s-a jucat pe 3 decembrie 1964 la București, pe Stadionul 23 August sub privirile a peste 60.000 de spectatori. Fără cei mai importanți jucători, italienii au câștigat la limită, cu 1-0 prin golul marcat de Angelo Domenghini în minutul 57.
CUPA CAMPIONILOR EUROPENI, SEZONUL 1964/65 | |||
3 decembrie 1964 – București, România | |||
Stadion: 23 August | Spectatori: 60.000 | |||
Arbitru: Taki Wlachojanis (Austria) | |||
DINAMO BUCUREȘTI | 0 | 1 | FC INTER |
57′ | Angelo Domenghini | ||
VIDEO | |||
PRIMUL XI | |||
Ilie Datcu (GK) Dumitru Ivan Ion Nunweiller (C) Corneliu Popa Gheorghe Ene Lică Nunweiller Emil Petru Constantin Frăţilă Ion Haidu Ion Pîrcălab Octavian Popescu |
Giuliano Sarti (GK) Armando Picchi (C) Tarcisio Burgnich Mario Corso Aristide Guarneri Saul Malatrasi Peiró Carlo Tagnin Gianfranco Bedin Angelo Domenghini Sergio Gori |
||
ANTRENORI | |||
Angelo Niculescu | Helenio Herrera |
Cronica meciului din ziarul Sportul popular,
(sâmbătă, 5 decembrie, 1965, Anul XX, Nr. 4568, pagina 5):
Deși nu mai era preocupată de calificarea în turul următor al C.C.E. (pe care și-o asigurase încă de la Milano), Internazionale a venit la București, pentru meciul retur cu Dinamo, cu un scop bine definit: acela de a nu pierde, ținând mult la aureola de echipă neînvinsă în această competiție. Și, jucând în consecință, milanezii au reușit nu numai să părăsească terenul neînvinși, dar chiar să câștige cu scorul minim de 1—0. Dar, să vedem cum a realizat Inter acest rezultat, ce au arătat câștigătorii „Cupei intercontinentale“ celor 60.000 de spectatori bucureșteni, atrași de renumele echipei lui Helenio Herrera.
Internazionale nu s-a dezmințit. Ea ne-a apărut ca o formație cu adevărat valoroasă, „armele“ ei de bază fiind calitățile individuale, tehnica ridicată a fiecăruia dintre componenți precum și excelenta organizare a jocului. Am admirat pe excepționalul Corso și am înțeles de ce la Milano, „tifosii“ lui Inter spun despre el că „face cât jumătate din echipă“. Peiro a făcut curse spectaculoase, Picchi — deși mult hărțuit, mai ales în a doua parte a jocului — s-a dovedit a fi expresia, am putea zice clasică, a jucătorului „il libero“, fiind imbatabil ca ultim apărător, și apărând când nu te aștepți în momentele critice, iar Gori — la primul său meci în formația lui Inter — ne-a arătat că „ochiul“ lui Herrera nu se înșeală…
Alături de ei, și ceilalți jucători oaspeți și-au dovedit clasa, alcătuind un ansamblu care — în ciuda indisponibilităților cunoscute — a rezolvat cu bine tema dată de Herrera. Ne-a plăcut la Inter modul cum a acoperit terenul. Văzând pe Internazionale, aproape că n-am putea spune că ea a optat pentru o așezare sau alta, din cele uzitate în fotbalul modern, că unul sau altul din jucătorii săi au jucat pe cutare sau cutare post. Și aceasta, pentru că — în ideea lor generală de a acoperi cât mai bine terenul — italienii s-au deplasat unde a fost nevoie, s-au completat unul pe altul, participând la atac sau la apărare după cum o cereau fazele de joc și indiferent de numărul pe care-l purtau pe tricou. Evident, încă o dovadă a maturității echipei, pentru că acest lucru nu-i poate face decât o formație cu jucători compleți, multilaterali.
Cu toate acestea, spectacolul fotbalistic propriu-zis oferit de milanezi nu s-a ridicat la nivelul așteptat și, de aceea, mulți spectatori — și pe bună dreptate — au dat lui Inter o notă mai mică decât cea acordată în toamna trecută lui Real Madrid. De altfel, după cum reiese și din aprecierile ziariștilor și specialiștilor străini, Inter — în general — nu este o echipă de spectacol, ci ea s-a impus prin precizia de mecanism cu care funcționează, prin jocul său de regularitate, prin felul cum știe să joace pentru rezultat. Dar, cu toate calitățile incontestabile ale milanezilor, dinamoviștii puteau obține joi un rezultat egal și poate chiar victoria pentru că Popescu (min. 25), Ene (min. 29 și 49) și Pîrcălab (min. 87) au ratat ocazii favorabile. Dar aceasta n-ar fi contat prea mult. Important este cum au jucat fotbaliștii noștri. Desigur, mai bine decât pe stadionul San Siro din Milano!
Mai întâi, vom reține — ca un aspect predominant — jocul lent al gazdelor, fără nicio perspectivă în fața bunei organizări a oaspeților. Atacanții sunt cei care au evidențiat în mod deosebit această lacună, jucând static, fără a căuta să se deplaseze pentru ca pasele venite din spate să-i găsească demarcați. De multe ori, Nunweiller IV, Popa, Popescu sau Petru, cu mingea la picior, căutau îndelung pe teren un coechipier care să poată primi pasa fără pericolul de a fi imediat atacat. În plus, ajunși în fața careului advers, dinamoviștii încetineau ritmul atacului, plimbau balonul de la unul la altul, așteptând parcă intervenția adversarilor. Am remarcat dominarea teritorială dinamovistă, dar trebuie să reținem și sterilitatea ei. Pentru că, față de această dominare, prea puține șuturi au solicitat intervenția lui Sart, prea mult căutau dinamoviștii o poziție mai bună de șut. S-a tras puțin pe poartă, slab și fără precizie.
Apărarea bucureșteană n-a fost prea mult solicitată, așa cum s-ar fi petrecut lucrurile dacă la Inter ar fi jucat în atac Mazzola, Milani, Jair. Poate tocmai de aceea, Popa, Ivan, și chiar Nunweiller III au putut susține adesea acțiunile de atac. De altfel, la una dintre centrările lui Popa, de pe post de aripă dreaptă, puțin a lipsit să se înscrie un gol. Dar este la fel de adevărat că această tentativă putea să-i coste și mai mult pe jucătorii români. Pentru că, pozițiile lor avansate creau posibilități de desfășurare a contraatacurilor, simple dar rapide, decise, ale oaspeților. La o astfel de acțiune, Internazionale a și înscris unicul gol al partidei. Popa, bun în meciul de joi, a fost surprins prea înainte, iar acțiunea întreprinsă pe partea stângă de milanezi s-a încheiat cu o centrare la Gori; acesta a prelungit pe aripa dreaptă unde se afla Domenghini și internaționalul italian a șutat puternic, pe jos, făcând inutilă intervenția lui Datcu. Ne aflam în minutul 57 al partidei, iar scorul de 1-0 n-avea să mai fie modificat. Dinamo – Inter 1964
În general, despre jocul dinamoviștilor în această partidă se poate spune că el nu este prea departe de cel practicat în ultimul timp, adică este pe linia unui fotbal mediocru, steril și demodat. Arbitrul austriac D. Wlachojanis a condus corect această întâlnire. Au jucat formațiile:
DINAMO: Datcu—Popa, Nunweiller III, Nunweiller IV, Ivan—Petru, Popescu—Pîrcălab, Ene II, Frațilă Haidu.
INTERNAZIONALE: Sarti—Malatrasi, Burgnich—Tagnin, Guameri, Picchi—Bedin, Domenghini, Gori Corso, Peiro.
Constantin MACOVEI
Radu URZICEANU