Ca multe lucruri artificiale create de regimul comunist și cu efecte durabile pentru generații, rivalitatea dintre Dinamo și Steaua (a cărei tradiție pare să fie continuată de FCSB) nu încetează să se mențină în atenția publicului, mai ales că sportul era singura distracție –permisă- într-un regim autoritar și cum asta sună deja absurd și un pic suprarealist acum, nu era cel mai rău lucru ar spune bunicii sau părinții noștri.
Cum fanii sunt mereu pretențioși și doritori de spectacol inedit, conjunctura acestui meci îl face mai hilar decât de obicei. Pe lângă faptul că ambele cluburi bucureștene trec printr-o criză de identitate la nivel sportiv, cât mai ales la cel juridic – cele două se află în două faze diferite ale campionatului (FCSB – play-off și Dinamo – play-out), ambele marcate de o pandemie care le aduce față în față într-un moment al anului cunoscut pentru antrenamente și acumulări fizice între sezoane.
În plus, o finală e mult mai ceremonioasă decât o semifinală, pentru că implicația ei și simbolistica mizei o face mult mai valoroasă atât în momentul respectiv, cât mai ales în istorie, unde există o bogată serie de întâlniri între cele două rivale numai în cadrul Cupei României.
Primul duel bucureștean între rivalele de tradiție a venit în decembrie (03.12) 1952, când CCA-ul învingea cu 3-2 pe Dinamo în semifinalele competiției după ce au condus cu 2-1 la pauză. De altfel, pentru militari a fost a patra Cupă a României câștigată consecutiv într-un sezon în care au reușit dubla cupă-campionat pentru a doua oară în istorie.
Șase ani și jumătate mai târziu, cele două s-au reîntâlnit în faza sferturilor, unde Dinamo a învins cu 3-1 pe data de 20 mai 1959 și a avansat până în ultimul act, reușind să ridice pentru prima dată trofeul Cupei României în istoria lor de 10 ani – la momentul respectiv.
Alți cinci ani au mai trebuit să treacă până la un nou episod – de data asta în finala competiției – pentru prima dată de când cele două s-au intersectat în Cupa României. Pe data de 19 iulie 1964, în fața a peste 70.000 de oameni adunați pe stadionul 23 August, într-un meci arbitrat de olandezul Andries Van Den Leeuwen, Dinamo a învins pe Steaua după o partidă plină de goluri și răsturnări de situație.
Olandezul a reprezentat la rândul său o nouă premieră pentru finalele Cupei – fiind primul arbitru străin la centru care să oficieze un joc de o asemenea miză, venind în România la un an după ce a avut onoarea a fluiera finala Cupei Cupelor dintre Tottenham și Atletico, jucată la el acasă – Rotterdam. Londonezii au câștigat cu un categoric 5-1 în fața madrilenilor, lucru similar cu ce a urmat în București.
Echipa antrenată de Traian Ionescu (Dinamo) din căre făceau parte clanul Nunweiller, Titi Frățilă, Octavian Popescu sau Ion Pârcălab au învins cu 5-3 rivala antrenată de Gheorghe Ola (Steaua), unde au jucat în primul 11 – Gheorghe Constantin sau Emeric Ienei, după ce la pauză steliștii au avut avantaj pe tabelă, 2-1.
Tavi Popescu a deschis scorul în minutul 3, ca apoi peste 10 minute – Creiniceanu să egaleze și Gheorghe Constantin să aducă Steaua în avantaj în minutul 12 după o lovitură de departajare. După pauză, dinamoviștii au revenit cu două goluri în mai puțin de 10 minute – Radu Nunweiller (53) și Pârcălab (60), ca apoi să fie egalați trei minute mai târziu la trei de Gheorghe Constantin.
În ultimele zece minute, Frățilă și din nou Popescu (care a deschis scorul) au decis soarta câștigătoarei – fiecare cu câte un gol. Meciul din 1964 a reprezentat primul dintr-un lung șir de meciuri-finală (11) între cele două echipe bucureștene și unul dintre derbiurile cu cele mai multe goluri marcate (fiind depășit doar de cel din 1990 – o altă finală de Cupă – zece).
Au urmat apoi patru întâlniri care au dat-o pe Steaua învingătoare, de fiecare dată cu cel puțin două goluri marcate și de trei ori în finală (finale în care Dinamo a marcat mereu în repriza secundă). Pe 22 iunie 1966, Steaua a învins cu 2-0 în sferturi, ca apoi fix trei ani mai târziu să se dueleze din nou în finală la aceeași dată – învingând cu 2-1 – avându-i marcatori pe Florea Voinea – dublă și Florea Dumitrache.
Ce e mai interesant e că un an mai târziu – pe 26 iulie 1970, s-a repetat aproape la indigo situație, cu Steaua câștigătoare în fața lui Dinamo, la aceeași scor, 2-1, cu aceiași marcatori Florea Voinea – dublă și Florea Dumitrache, în aceleași conjuncturi Voinea (în prima și a doua repriză) și Dumitrache (în a doua repriză).
În ambele situații pe banca steliștilor se afla Ștefan Kovacs, care avea să ajungă imediat după experiența din Ghencea la Ajax să continue seria începută de Rinus Michels și Johan Cruyff în Cupa Campionilor Europeni.
Pe banca dinamoviștilor se afla Nicolae Nicușor Dumitru, ce avea să fie protagonistul cele mai bune performanțe europene pentru Dinamo – semifinalele CCE din 1984. Cei doi s-au întâlnit pentru a treia oară consecutiv în finala Cupei României în cadrul derbiului Steaua-Dinamo, pe data de 4 iulie 1971, din nou cu Steaua câștigătoare în fața rivalilor cu un scor de 3-2 după un meci strâns și plin de întorsături.
Lucescu a deschis scorul în minutul 2, ca Gigi Tătaru să readucă echipa militarilor în avantaj după o dublă la pauză. Lucescu a egalat apoi din penalti în minutul 58 și Tătaru a reușit tripla cu două minute înainte de finalul meciului și a adus a 11-a Cupă în acel sezon.
De asemenea, hat-trick-ul lui a fost primul din istoria întâlnirilor din Cupă. Orice triplă marcată în derbi poate fi categorisită ca o raritate, înregistrându-se doar șase în toate competițiile (patru în campionat și două în cupă – patru de Steaua și două de Dinamo – cele mai multe reușite de Vlădoiu – două în mai puțin de patru ani).
Seria invincibilității steliste a continuat și cinci ani mai târziu, când cele două s-au revăzut timpuriu în cadrul șaisprezecimilor (pe 8 decembrie 1976), unde Steaua a câștigat din nou, cu un scor de 4-1 în fața lui Dinamo ajungând până în ultima fază a competiției – unde echipa antrenată de Ienei aflat atunci la primul mandat în Ghencea a pierdut trofeul în fața Universității Craiova – care-i avea în echipă pe Balaci, Cârțu, Cămătaru, Crișan, Tilihoi, Ștefănescu – aproape tot nucleul Craiovei Maxima.
După o pauză de opt ani, aceștia s-au reîntâlnit începând cu 1984 în fiecare an până în 1990, inclusiv, cu o frecvență asemănătoare celei din campionat, reușind să adune la nivel de sezon competițional un total de minimum trei derbiuri – care pentru fanii ambelor echipe era o oportunitate de a ieși din stresul provocat de criza economică și socială provocată de foametea și sărăcia existentă în România la finalul regimului comunist.
De menționat că șase din cele șapte meciuri s-au disputat în finala Cupei și în patru dintre situații echipa câștigătoare a reușit să se impună fără gol primit. Cele mai multe goluri marcate de un fotbalist în această perioadă au fost reușite de Marius Lăcătuș – cinci la număr și toate pentru Steaua, urmat imediat de Florin Răducioiu cu patru pentru Dinamo.
Primul moment a venit în 1984, când Dinamo era la apogeul generației sale europene și la tranziția cu cea avea să fie transformată de Lucescu. Într-un meci disputat pe 22 mai în finala Cupei, Dinamo a învins cu 2-1 pe Steaua, antrenată de Ienei prin golurile lui Custov și Orac, respectiv Lăcătuș.
Pentru dinamoviști au evoluat jucători precum Moraru, Rednic, Ion Marin, Dragnea, Custov, Orac, Andone, Țălnar sau Augustin, iar la Steaua – Duckadam, Florin Marin, Belodedici, Majearu, Ștefan Petcu, Lăcătuș, Pițurcă, Balint sau Tudorel Stoica. Pentru dinamoviști, câștigarea Cupei a coincis cu a doua bulă cupă-campionat în mai puțin de doi ani.
Un an mai târziu, cele două s-au reîntâlnit în semifinalele competiției, pe 12 iunie 1985, Steaua câștigând cu un zdrobitor 5-0, avându-i marcatori pe cei trei din atacul vitezist – Pițurcă și Lăcătuș – câte două goluri fiecare și Balint. Primii doi aveau să aducă trofeul cu golurile lor din finala jucată în fața Universității Craiova două săptămâni mai târziu.
Un an mai târziu, cele două s-au reduelat într-o finală de Cupă, de data asta într-o conjuctură specială și diferită. Steaua venea după un sezon excepțional în campionat (campionatul câștigat la 9 puncte avans de locul 2 – Sportul) și Europa (câștigarea trofeului CCE), iar Dinamo a pierdut locul european la mustață – terminând pe locul 4 – la egalitate cu Craiova – 46 de puncte, dar cu golaveraj inferior.
În consecință, singura șansă pentru o prezență în cupele europene o reprezenta câștigarea Cupei sau prezența în finala ei, ținând cont că Steaua era și ea finalistă, dar în același timp campioană, neputând participa simultan în două competiții europene și alegând-o pe cea mai importantă. Și astfel, Dinamo a reușit să-i fure singurul trofeu lipsă din 1986 într-o finală relativ liniștită ca și scor.
Pe 25 iunie 1986, Dinamo a învins cu doar 1-0 pe Steaua, care a folosit în mare parte același lot de la Sevilla – Duckadam, Iovan, Bumbescu, Belodedici, Balint, Boloni, Majearu, Lăcătuș, Pițurcă și Tudorel Stoica (absent motivat din cauza unei suspendări), prin golul lui Marian Damaschin, cea avea să ajungă după Revoluție – eroul nesperat din atacul lui Feyenoord Rotterdam într-un sezon de tranziție.
De la finala precedentă din urmă cu doi ani, Dinamo (cu Lucescu pe banca tehnică) i-a avut din nou în primul 11 pe Moraru, Rednic, Andone, Orac, Alex Nicolae, Nelu Stănescu și Dragnea, dar și nume noi ca Damaschin, Mihăescu, Varga sau Lică Movilă. Lotul va arăta total diferit în următorii patru ani, perioadă în care din păcate, nu vor reuși să ridice trofeul, decât după căderea regimului comunist.
Următorii trei ani au fost marcați de o serie de finale de Cupă și întâlniri între cele două rivale tradiționale, câștigate toate de Steaua și toate la un gol diferență. Pe banca lor tehnică se aflau doi dintre foști și viitorii selecționeri (la acea vreme) ai naționalei de fotbal a României – Anghel Iordănescu (Steaua) și Mircea Lucescu (Dinamo).
Mulți dintre jucătorii celor două aveau să compună nucleul selecționatei ajunse la Mondialul italian din 1990. De altfel, în toate cele trei meciuri menționate în descriere avea să joace Hagi și să fie decisiv la cel puțin una dintre partide, el evoluând în tricoul roș-albastru.
Primul episod din această serie a avut loc pe 28 iunie 1987, în fața a 60.000 de oameni adunați pe stadionul 23 August și a avut-o câștigătoare pe Steaua, prin golul lui Boloni din minutul 25, beneficiind în plus de o lovitură de la 11 metri ratată de Orac în min. 89 și o eliminare a lui Andone în minutul 90.
Iordănescu l-a avut de data aceasta pe Stângaciu în poartă, Cireașă, Iovan, Belodedici, Bărbulescu, Rotariu, Majearu, Boloni, Hagi, Lăcătuș și Pițurcă pe teren, iar Lucescu pe Moraru, prezent din nou, alături de Jercălău, Nicolae, Movilă, Varga, Lupu, Andone, Rednic, Mateuț, Cămătaru și Damaschin.
Episodul doi s-a înregistrat pe 26 iunie 1988, pe același stadion cu peste 40.000 de oameni adunați pe stadionul 23 August, cu Steaua învingând cu 2-1. Un meci relativ ciudat, cu scorul deschis în minutul 27 de Lăcătuș și dat peste cap de rezerva Răducioiu care a marcat la cinci minute după ce a intrat pe teren.
Balint a marcat golul victoriei în minutul 90, dar controversa acestuia a creat mitologia care a dus la renunțarea trofeului. Mai exact, reușita a fost anulată pe motiv de offside la semnalizarea asistentului George Ionescu și toată echipa Stelei alături de staff-ul coordonat de Valentin Ceaușescu s-a retras de pe teren, pierzând trofeul pe teren, dar fiindu-i oferit de Federație.
În 1990, steliștii au considerat situația și conjunctura injustă pentru a lise recunoaște trofeul după un moment așa de controversat. În consecință, situația acestui trofeu plutește în derivă, adică nu a fost omologată o câștigătoare, Dinamo nefiindu-i atribuită postura de învingătoare la masa verde.
Cu Liliac în poartă și Stoica la banderolă, plus jucători consacrați ca Bumbescu, Belodedici, Bălan, Lăcătuș, Pițurcă, Balint, dar și talente importante ca Gică Popescu, Gică Hagi sau Rotariu, steliștii s-au impus a doua oară în fața dinamoviștilor cu Moraru (la a patra și ultima finală Steaua-Dinamo în patru ani) în poartă, veterani ca Andone, Rednic, Mihăescu, Mateuț, Orac, Cămătaru și talente ca Klein, Lupescu, Vaișcovici, Lupu sau Răducioiu.
Episodul 3 marchează și anul marilor schimbări pe plan politico-economico-social în cea mai mare parte a țărilor est-europene, dar și a Occidentului care urmărea tranziția de la regimuri autoritare comuniste la democrații fragile marcate de ideea de supraviețuire pe termen scurt, mediu sau lung. Acest lucru nu avea să ierte societatea românească, cu atât mai mult fotbalul – care era în centrul atenției.
O schimbare a apărut în ceea ce privește terenul de joc – stadionul Municipal din Brașov – fiind gazda celei de-a treia finale de Cupă consecutive între Steaua și Dinamo și prima în afara capitalei.
Ironia face ca în ultimii doi ani, cele două finale să fie arbitrate de un brașovean la București – Radu Petrescu, iar aceasta de un bucureștean la Brașov – tot cu același nume de familie – Dan Petrescu, ajutat la margine de două nume cunoscute – Porumboiu (de la Vaslui) și Gheorghe Constantin (Râmnicu-Vâlcea), ambii cu funcții în cadrul cluburilor sau comisiilor din fotbalul intern.
Într-un meci anost ca rezultat, disputat pe 29 iunie 1989, Hagi a înscris în minutul 67 – golul care a adus al 30-lea trofeu intern din istoria clubului – reușind a șasea dublă (event) cupă-campionat în mai bine de 40 de ani de la înființare.
Dinamo cu aceeași componență ca în 1988 (excepție făcând Stelea), a avut în față la Steaua un mix de veterani (Lung, Iovan, Bumbescu, Rotariu, Stoica, Balint, Lăcătuș și Pițurcă) cu tineri talentați (Hagi, Petrescu, Dumitrescu, Ilie Stan, Minea)
Probabil cel mai interesant meci disputat între Steaua și Dinamo în orice competiție, implicit în Cupă s-a desfășurat după Revoluție, într-o conjunctură extrem de ciudată în care mulți dintre jucătorii consacrați ai Stelei au emigrat în străinătate și o mare parte ai celor de la Dinamo au rămas până la finalul sezonului, lucrul acesta fiind decisiv pentru parcursul pe perioada întregului sezon.
Lucescu a reușit să obțină a patra dublă cupă-campionat și primul trofeu după o pauză de patru ani, obținut tot în fața Stelei, 1990 reprezentând și o bornă la nivel european pentru clubul alb-roșu – ajungând până în semifinalele Cupei Cupelor, unde au fost eliminați de Anderlecht și trofeul a fost adjudecat de Sampdoria, care cu un sezon înainte au eliminat-o pe Dinamo în sferturi la golaveraj.
Pe 2 mai 1990 s-a jucat derbiul cu cele mai multe goluri marcate din istoria rivalității bucureștene dintre Steaua și Dinamo, numai puțin de zece goluri. În plus, a fost singura dată când una dintre cele două a marcat șase goluri împotriva celeilalte, creând contextul unui scor de tenis mult mai previzibil.
Iordănescu, printre puținii rămași alături de jucători ca Ungureanu, Dumitrescu, Rotariu, Lăcătuș, Balint și Stan, dar și nume obscure precum Negrău, Artimon, Gherasim, Minea, Musznayi, Ciocan sau Pena a avut în fața un lot omogenizat mai bine de patru ani de Lucescu cu Stelea, Doboș, Rednic, Andone, Klein, Lupescu, Sabău, Mateuț, Lupu, Vaișcovici, Răducioiu, Timofte sau Fulga.
Primul gol a fost înscris de Răducioiu în min. 3, ca peste 19 minute scorul să fie egalat de Dumitrescu, iar până la pauză – Dinamo să fie pusă în avantaj de Mateuț și același Răducioiu în ultimele șase minute. După pauză au venit încă două goluri în poartea steliștilor prin Sabău și Lupu, care au dus după 10 minute din repriza secundă scorul la 5-1.
Militarii au redus din avantaj prin Lăcătuș și Rotariu în min. 68 și 70, ducând la 5-3. Ultimele goluri au fost marcate de Răducioiu, care a reușit tripla în minutul 82 și Ungureanu care a consemnat scorul final de 6-4 în minutul 88. Pentru dinamoviști avea să fie trofeul cu nr. 20 din istoria secției de fotbal, după o perioadă similară de 40 de ani, pe care și Steaua a împlinit-o – dar cu un avans de 10 trofee.
Odată cu tranziția comunism-capitalism, au urmat schimbări dramatice și totale pentru ambele cluburi care au afectat parcursul acestora pe perioada primei jumătăți a anilor 90, perioadă în care Steaua a avut un oarecare avantaj, pe care și l-a materializat mult mai apăsat la mijlocul anilor 90 și pe final, unde a prins o ușoară opoziție din partea Rapidului și Dinamo.
Singurele momente în care Steaua și Dinamo s-au întâlnit în duel direct de Cupă a fost în a doua jumătate a anilor 90 – sferturile în 1996 și semifinalele în 1999. De fiecare dată, viteziștii au avut câștigat de cauză și au reușit să ajungă până în finală, ridicând Cupa de fiecare dată, în meciuri cu fix patru goluri marcate pe perioada întregii desfășurări a jocului.
Primul a venit pe 13 martie 1996, când s-au întâlnit în sferturile competiției, cu Steaua având câștig de cauză pe terenul lui Dinamo prin golul lui Gâlcă din minutul 79. La finalul sezonului, Steaua reușea din nou un event (al șaseleea) și ridica al 40-lea trofeu din istoria de aproape 50 de ani, după o finală câștigată în fața Gloriei Bistrița cu 4-1, în care același Gâlcă și-a trecut din nou numele pe tabelă.
Trei ani mai târziu, bucureștenii s-au revăzut în semifinale, de data asta în premieră în sistem tur-retur, aducând astfel două meciuri adiționale celor două deja existente în campionat. Pentru prima dată în istoria celor două, duelul a avut o câștigătoare clară și simplă – Steaua, care a învins în ambele manșe, atât pe terenul lui Dinamo, cât și în Ghencea, cu cel puțin trei goluri marcate în partidă.
Primul meci a avut loc pe 14 aprilie 1999 și Dinamo a avut avantaj după prima repriza prin golul lui Lupescu din min. 26, dar după pauză, Steaua a revenit și a câștigat cu 2-1 prin golurile lui Roșu și Dănciulescu din min. 60 și 70.
Returul a venit trei săptămâni mai târziu pe 5 mai, când Steaua a învins cu 3-1 după ce a înscris primele trei goluri prin Dănciulescu și Luțu – dublă, iar golul de onoare al dinamoviștilor a venit prin Vlădoiu în ultimele patru minute, același care a marcat o triplă pentru Steaua cu trei ani înainte și avea să înscrie încă una din nou pentru Steaua un an mai târziu împotriva lui Dinamo (în prima ligă).
Sezonul 1998-1999 a fost unul destul de încurcat pentru steliști, deoarece au fost eliminați în primul tur din Cupa UEFA de Valencia cu ajutorul lui Adi Ilie, au terminat în campionat pe locul 3 cu 66 de puncte, la 23 de puncte distanță de campioana Rapid și Cupa reprezenta singura șansă pentru clubul bucureștean de a-și urni reputația.
Calificați în finală, steliștii antrenați de Ienei au jucat împotriva Rapidului – antrenați de Lucescu (tatăl) și au mers până la loviturile de departajare după ce la finalul celor 90 de minute și apoi cele de prelungire, scorul a fost de 2-2 (cu toate golurile marcate în ultimele 22 de minute regulamentare); au avut câștig de cauză, înscriind toți de la punctul cu var și Rapidul ratând de două ori, prin Bundea și Pancu.
Trei ani mai târziu a venit rândul lui Dinamo să-și ia partea leului, venind după o perioadă de omogenizare a unui lot și a unui club revenit pe plan financiar și sportiv cu Cornel Dinu pe banca tehnică, având jucători ca Petre, Kiriță, Mihalcea, Grigorie, Stoican, Bărcăuan, Tameș sau Dănciulescu.
De asemenea, la Steaua – tranziția își făcea simțită prezența de la schimbarea situației juridice din 1998, cu Păunescu ca și președinte/patron și Pițurcă antrenor-manager general, promotorul unor jucători noi ca Ogăraru, Ghionea, Paraschiv, Oprița, Trică, Răducanu, Aliuță sau Falemi, conduși de pe teren de Mirel Rădoi.
2002 a fost un an calendaristic plin de derbiuri între Steaua și Dinamo, mai mult decât media obișnuită – cu două în campionat, trei în Cupă și una în Supercupă, acest lucru repetându-se doar în 2016 când s-au întâlnit de șapte ori în toate competițiile. În toate meciurile din acel an, Dinamo a reușit să înscrie cel puțin un gol rămânând neînvinsă în meciurile de Cupă.
Primul episod a apărut din nou în semifinale, sub formatul a două manșe tur-retur, în care Dinamo a avut câștig de cauză în ambele meciuri. Pe 24 aprilie 2002, Dinamo a învins în Ghencea cu 1-0 prin golul lui Niculescu (47), ca apoi peste două săptămâni (8 mai) să-și adauge o victorie cu 3-1 cu același Niculescu, Drăgan și Vlad Munteanu marcatori, toți după pauză, după ce în prima repriză Steaua stabilise un avantaj din minutul 13 datorită lui Claudiu Răducanu.
După acest derbi, Dinamo s-a calificat într-o finală de Cupă împotriva lui Rapid, la a treia consecutivă în ultimii ani și la prima pierdută în fața unei echipe antrenate chiar de un fost dinamovist – Rednic și care avea în lot veterani ai lui Dinamo din anii 80-90 precum Stelea sau Sabău.
Șase luni mai târziu (27 noiembrie) aveau să se dueleze în optimile de finală pe teren neutru – stadionul Cotroceni, unde Dinamo a avut din nou câștig de cauză cu un scor de 3-0 prin golurile lui Florentin Petre, Stoican și Vlad Munteanu având de asemenea un avantaj numeric din min. 23 odată cu eliminarea lui Mutică.
Din nou, pentru al patrulea an la rând (o serie ce avea să continue până în anul 2005 inclusiv), Dinamo a ajuns până în finală și a câștigat din nou Cupa (pentru a 10-a oară în istoria clubului) în fața celor de la FC Național, după un gol al lui Tameș în min. 30. Printre jucătorii antrenați de Zenga se afla Bogdan Vintilă în poartă, antrenorul lui FCSB- și Dan Petrescu la mijloc, antrenorul lui CFR.
Aproape zece ani au trebuit să treacă în timp ca Dinamo și Steaua să se dueleze în Cupa României și mai bine de douăzeci ca să o facă tocmai în ultimul act al competiției. De altfel a fost și ultima situație în care s-au întâlnit în această conjunctură și din nou în cadru special, tocmai la Brașov, unde s-au întâlnit 33 de ani în urmă.
Pe 25 mai 2011, echipa Stelei aflată într-o criză mai mult decât gravă (locul 5) și patru antrenori schimbați avea să întâlnească un Dinamo aparent mai omogen cu un antrenor venit de la începutul verii – Andone și cu ajutorul lui Olăroiu care i-a supervizat pe Cătălin Necula și Gabriel Caramarin, prezenți pe banca Stelei au ridicat al 51-lea trofeu din istoria clubului, după o victorie cu 2-1.
De asemenea, situația pentru Dinamo a fost similară – ambele luptând pentru ultimul loc de Europa League, deoarece în campionat câinii au terminat cu un punct mai puțin decât rivalii lor tradiționali, terminând pe locul 6 și ratând poziția de cupă europeană.
Totuși, din fericire pentru aceștia, necazul clubului din Timișoara care a fost dezafiliat din cauza unor datorii importante a făcut ca dinamoviștii să participe în play-off și să rateze prezența în grupe, profitând doar în mică măsură de un avantaj câștigat în afara terenului de fotbal.
Cu Tătărușanu căpitan al unei echipe cu Gardoș, Galamaz, Latovlevici, Tănase, Nicoliță, Brandan, Dică și Bilașco, acesta s-a impus cu 2-1 după ce veteranul Dică reușea să deschidă scorul în minutul 24, ca apoi să fie egalat de Torje în minutul 33 (același care a marcat cu capul din corner la doar 1.66 înălțime golul victoriei din Ghencea din campionat, fix o lună mai devreme).
Trofeul a fost decis de singurul autogol înregistrat în istoria derbiului românesc – Bărboianu în minutul 37, un autogol care avea să-i creeze probleme mari în cariera ulterioară a sa de la Dinamo. Pentru mulți jucători din lotul Stelei a reprezentat prima cupă din lungul șir câștigat în perioada Reghecampf și Gâlcă.
Ultimele două episoade din istoria derbiului bucureștean în cadrul Cupei au avut loc în cadrul semifinalelor și au avut finalitate diferită pentru fiecare caz în parte, dar la nivel de rezultate de joc, FCSB/Steaua a rămas neînvinsă după cele două situații din 2014, respectiv 2016. În ambele situații, Dinamo a remizat pe teren propriu și a înscris două goluri pe terenul Stelei, cele mai multe goluri fiind înscrise de Chipciu și Tănase – câte două.
În 2014, Steaua a avut câștig de cauză după două meciuri fără înfrângere, o victorie cu 5-2 pe teren propriu și un egal în deplasare (1-1). Prima dată a fost pe 27 martie 2014, când echipa antrenată de Reghecampf învingea cu un scor zdrobitor adversara antrenată de Stoican, cu o desfășurare bogată pe tabelă.
Ironic sau amuzant e că a fost singurul meci în care Adi Popa I și Adi Popa II (fără a avea vreo legătură familială sau de orice fel) s-au duelat pe teren, pentru cel puțin 14 minute, unul ieșind în repriza secundă, altul intrând după pauză.
Cel care a deschis scorul a fost Latovlevici în min. 22 și dinamoviștii au egalat zece minute mai târziu prin Rotariu. Totuși, steliștii au revenit rapid și au stabilit soarta câștigătoarei încă din minutele de prelungire ale primei reprize, marcând trei goluri pe finalul primei jumătăți de meci – Varela, Chipciu și Tănase.
Lazăr a reușit să reducă timid din diferență în min. 52, ca apoi Keșeru să închidă tabela cu un sfert înainte de fluierul de final. Printre jucătorii folosiți de Reghecampf se regăsesc Pintilii (căpitan), Tătărușanu, marcatorii amintiți mai sus, Szukala, Gardoș, Sânmărtean, Adi Popa, Stanciu, Iancu sau Piovaccari, iar la Dinamo, Stoican i-a folosit pe Bălgrădean, Grigore (C), Grecu, Bărboianu, Lazăr, Țucudean, Filip, Bilinski, Rotariu, Durimel sau Boubacar.
Trei săptămâni mai târziu (17 aprilie 2014) s-au reîntâlnit și au remizat, 1-1 pe terenul lui Dinamo, cu aceleași echipe în mare prezente pe teren. Tănase a deschis scorul la fel ca în meciul precedent (în min. 22) și Matei a egalat pe final de meci (min. 86). La general, Steaua a câștigat cu 6-3 și s-a calificat în finală unde a întâlnit pe Astra Giurgiu și a pierdut trofeul la loviturile de departajare.
Doi ani mai târziu, s-a repetat practic același scenariu, dar cu o protagonistă diferită. Mai exact, după două remize din care Dinamo a ieșit în avantaj datorită golului din deplasare, s-a calificat într-o finală pe care a pierdut-o cu CFR Cluj, la fel ca și Steaua doi ani mai devreme cu Astra, la loviturile de departajare. Destinul, ironia sau practic sinergia coincidențelor face ca unele întâmplări să devină tipare.
Cu Reghecampf întors din Orientul Mijlociu și cu Rednic revenit la Dinamo București după șase ani, derbiul din Cupă se anunța unul interesant și special. Și probabil așa a fost sau poate că nu. Cele două echipe au reușit să se anihileze una pe cealaltă, în așa mod încât au remizat 0-0 și 1-1, Rednic reușind să o califice pe Dinamo într-o finală după cinci ani și hilar sau nu, e aproape de aceeași performanță după patru ani cu o altă echipă – Politehnica Iași.
Manșa tur s-a jucat pe 3 martie 2016 pe terenul lui Dinamo și s-a încheiat fără vreun gol marcat. În fața a peste 13.000 spectatori, echipa antrenată de Rednic cu jucători precum Gnohere, Cerniauskas, Puljic, Hanca, Bicfalvi, Lazăr, Nedelcearu, Anton (C) sau Rotariu a avut în față o echipă improvizată a Stelei – cu Cojocaru, Papp, Bourceanu, Enache, Hamroun, Tade, Chipciu (C), Filip, Râpă, Momcilovic sau Tamaș (un jucător remarcat la Dinamo).
În retur, Dinamo a reușit calificarea după un meci spectaculos și intens pe Arena Națională, jucat pe 20 aprilie 2016. Scorul a fost deschis de Enache în min. 17, aceștia intrând în avantaj pe tabelă la pauză, deși numeric au rămas în inferioritate după eliminarea lui Bourceanu (min. 43).
Situația s-a complicat în min. 51 când Ekeng a egalat, ca apoi Chipciu să readucă rapid echipa în avantaj după un minut. Puljic a decis scorul final în minutul 75 când a egalat cu capul pentru 2-2, calificând echipa dinamovistă pentru prima oară în cinci ani, dar fără a ridica trofeul în final – pierzându-l la loviturile de departajare în fața celor de la CFR Cluj.
Din cele 26 de meciuri din Cupa României, 11 au fost în finală și 10 au avut loc în semifinale competiției (din care în patru situații calificarea s-a decis după două manșe); Steaua s-a calificat de cele mai multe ori – de patru ori). Per total în acest turneu, Steaua a obținut 15 victorii – Dinamo 7 victorii, iar 3 meciuri s-au terminat la egalitate, golaverajul fiind de 51-39 în favoarea roșa-albaștrilor.
Legat de antrenori, Bogdan Vintilă e la prima experiență în faza semifinalelor, fiind implicat în mare parte din cariera sa de până acum la echipe de mijlocul clasamentului sau divizii inferioare care nu au acces atât de sus, lucru similar și cu Adrian Mihalcea, care a avut avantajul de a fi secundul lui Contra în perioada sa ca selecționer.
Spre deosebire de Vintilă care a avut șansa de a juca un derbi Steaua-Dinamo la juniori, tineret sau rezerve pe vremea când era la centrul de juniori al Stelei, Mihalcea s-a consacrat în prima parte a carierei sale la Dinamo, unde a evoluat la sfârșitul anilor 90, prinzând chiar două dueluri cu Steaua în 1999.
La nivel de Cupă, Mihalcea are un palmares mai bun, cu două finale la activ în tricoul lui Dinamo, ambele câștigate la diferență de două goluri în fața unor rivali aflați conjunctural în finală – Craiova (2000 – 2-0) și Rocar (2001 – 4-2), la ultima reușind chiar o dublă în ultimul act al competiției.
Aflat la primul derbi ca antrenor, de asemenea, are o istorie în calitate de jucător, mai ales în campionat. Prima dată ca jucător s-a întâmplat pe 2 noiembrie 1996 în campionat, la doar 20 de ani și șase luni când echipa sa a remizat acasă, 0-0, intrând după pauză. De atunci, a bifat 13 prezențe și 4 goluri în toate competițiile pentru Dinamo împotriva Stelei.
Pe de altă parte, Mihalcea va fi la primul duel cu Steaua din poziția de antrenor, o situație cu care Vintilă s-a mai înfruntat, ca adversar al lui Dinamo în cazul său. Înainte de experiența FCSB/Steaua, acesta a înfruntat pe Dinamo ca și antrenor al Viitorului sau Voluntariului, reușind (cronologic) o victorie (2-1) și o înfrângere (0-3) – ultimele două pe terenul lui Dinamo, ambele cu trei goluri înscrise.
De când a venit la FCSB, Vintilă nu a reușit să învingă pe Dinamo, de fiecare dată adversarii deschizând scorul în prima repriză și în ultimul caz reușind să câștige: 1-1 în octombrie 2019 și 2-1 în februarie 2020. De reamintit că Vintilă a prins singura sa finală de Cupă tocmai într-un meci cu Dinamo, pe care l-a pierdut cu 0-1 în primăvara lui 2003, pe când apăra culorile clubului FC Național.
