Craiova Maxima – Cum am ajuns să iubesc Craiova Maxima
Era o după-amiază călduroasă de vară, undeva prin anii 1990, în plină perioadă a hegemoniei Stelei în fotbalul românesc. Toată strada era adunată în curtea mare a casei noastre, unde tata scosese televizorul alb-negru, așezându-l strategic pe o masă, astfel încât să fie vizibil pentru toți. Urma derby-ul Steaua – Dinamo, și tensiunea era la cote maxime. Vecinii, prietenii și chiar și trecătorii ocazionali se alăturaseră pentru a urmări meciul, creând o atmosferă de adevărată peluză, chiar acolo, în mijlocul cartierului nostru.
Bineînțeles, spiritele erau împărțite. Majoritatea țineau cu Steaua, mândri de realizările echipei lor, mai ales de celebrul trofeu al Cupei Campionilor Europeni din 1986. Era argumentul suprem cu care încercam să-i reducem la tăcere pe cei câțiva dinamoviști care se încăpățânau să creadă că echipa lor ar putea domina vreodată Steaua. În toiul bășcăliei și al glumelor acide, unchiul meu stătea retras într-un colț, cu un pahar de vin în mână, zâmbind amuzat de agitația noastră.
Observând că nu era implicat în discuțiile aprinse, m-am apropiat de el și l-am întrebat pe cine susține. Cu un zâmbet calm, mi-a răspuns simplu: „Craiova.” Am rămas fără cuvinte. Cum putea să țină cu Universitatea Craiova? În mintea mea, fotbalul românesc se împărțea clar între Steaua și Dinamo, iar restul echipelor erau doar spectatori în umbra acestor două gigante.
Curios, l-am întrebat cum de nu ne-a povestit niciodată despre această echipă. Unchiul și-a înclinat ușor capul, parcă îngândurat, și a început să-mi spună o poveste care avea să mă captiveze complet.
Mi-a povestit despre Craiova Maxima, echipa care în anii ’80 cucerise inimile iubitorilor de fotbal din România. Era echipa care eliminase celebrele echipe Fiorentina, Bordeaux și Kaiserslautern, în drumul către semifinalele Cupei UEFA. Când a ajuns la meciurile cu Benfica, mi-a povestit despre cât de aproape a fost Craiova de o finală europeană, fără să piardă (1-1 și 0-0). Mi-a povestit de niște monștri sacri de care nu auzisem până atunci: Balaci, Ștefănescu, Cămătaru, Crișan, Ungureanu, Țicleanu, Negrilă, Tilihoi, Donose. Am simțit fiorii acelei povestiri, de parcă eram acolo, pe stadion, alături de acei jucători care au devenit eroi ai unei generații.
Pe măsură ce unchiul meu continua să vorbească, fascinația mea creștea. Nu-mi venea să cred că în România existase o astfel de echipă și nu se numea nici Steaua nici Dinamo! Mă simțeam de parcă descoperisem un secret bine păstrat. Steaua și Dinamo păreau deodată să pălească în fața acelei Craiove care jucase fotbalul cu o pasiune și o creativitate rar întâlnite.
Meciul de pe televizor părea un zgomot de fundal. În sufletul meu, ceva se schimbase. Universitatea Craiova nu mai era doar o echipă din provincie, de mijlocul clasamentului. Am înțeles atunci că fotbalul nu înseamnă doar trofee, ci și povești, amintiri și pasiune. Și uneori, cele mai mari echipe sunt cele care reușesc să inspire, chiar și atunci când nu câștigă întotdeauna.
Atunci, din acea zi, am simțit cum sufletul meu devenea parte din acea legendă numită Craiova Maxima. Se zice că îți schimbi mașina, soția, religia dar echipa de suflet, nu! Echipa de suflet nu mi-am schimbat-o, dar Universitatea Craiova va fi mereu în inima mea!
🤍🩵