Pe 1 noiembrie 1969, revista Educație Fizică și Sport publică, în trei limbi — română, franceză, engleză —, un portret scurt, aproape birocratic, al unui fundaș de douăzeci și unu de ani. Semnat de ziaristul Marius Popescu, textul spune atât: „a debutat la 14 ani la juniorii Metalul Târgoviște. În 1967 a fost transferat la Dinamo.” O frază banală, scrisă pentru cititori de peste graniță — și totuși una care contrazice o bună parte din ce s-a scris despre acest jucător în ultimele trei decenii, unde transferul apare frecvent plasat în 1965. Popescu îl cunoștea personal, iar în 1969 n-avea niciun motiv să greșească o dată atât de simplă. Varianta contemporană merită crezută înaintea celor scrise din amintire.

Un an mai târziu, în decembrie 1970, același nume avea să apară pe 41 din 63 de buletine de vot ale presei sportive, la ancheta anuală „Fotbalistul anului” a revistei Fotbal — o autoritate aproape unanimă, într-o perioadă în care asemenea ierarhii se disputau cu cerneală și orgoliu. Douăzeci și trei de ani mai târziu, în iunie 1993, același om avea să fie demis din funcția de selecționer unic al României, într-o ședință de Birou Federal descrisă de presă drept „un cutremur”, cu președintele federației depunându-și mandatul în aceeași zi.

Omul acela e Cornel Dinu.

Între aceste două momente — un titlu de „fotbalist total”, câștigat pe teren și confirmat de o presă aproape unanimă, și o demitere politică, votată în urma unei nopți negre la Košice — se întinde una dintre cele mai lungi și mai zbuciumate biografii din fotbalul românesc de după război: cea a unui fundaș central devenit căpitan de națională, apoi selecționer, apoi „Procurorul” — poreclă intrată în vocabularul curent al presei sportive cu mult înainte ca el să conducă vreodată o anchetă.

Cornel Dinu s-a născut la Târgoviște, potrivit datei general acceptate, pe 2 noiembrie 1948 — dată parțial confirmată și de fragmentul OCR al profilului din Educație Fizică și Sport, publicat chiar pe 1 noiembrie 1969, aparent ca „articol de aniversare”, deși ziua și luna complete nu au putut fi verificate integral din pagina digitalizată. A debutat la paisprezece ani, la juniorii Metalul Târgoviște, și a fost transferat la Dinamo București în 1967, conform aceleiași surse contemporane. Studia, în paralel, la Facultatea de Drept.

La Târgoviște, ziarul local Dîmbovița îl revendica deja din decembrie 1968 drept fiu al orașului — „dinamovistul promițător din Târgoviște Cornel Dinu” — formulă care spune tot ce trebuie despre statutul unui băiat de douăzeci de ani, plecat la clubul mare din București, urmărit pas cu pas de gazeta județeană. Alt fundaș din același oraș, Nae Ionescu, avea să-i calce pe urme câțiva ani mai târziu, transferat și el la Dinamo, apoi cedat la Petrolul într-un schimb de jucători — presa vremii lega simbolic destinele celor doi târgovișteni plecați să facă fotbal la București.

Până în noiembrie 1969, la doar douăzeci și unu de ani, Dinu strânsese deja opt selecții ca junior, paisprezece la „tineret” și zece la echipa națională A — cifre banale în aparență, care anunțau, de fapt, ceva mult mai mare.

Anul consacrării începe, de fapt, la Guadalajara, unde România joacă în grupa ei de la Campionatul Mondial și inclusiv împotriva Angliei, campioana en titre — un meci pe care Dinu îl va cita, doi ani mai târziu, drept unul dintre reperele lui de măsură pentru orice altă partidă importantă. La sfârșitul lui 1970, revista Fotbal publică rezultatul anchetei anuale pentru titlul de „cel mai bun fotbalist român al anului”. Articolul din numărul 240, apărut pe 28 decembrie, ocupă pagini întregi și listează, unul câte unul, buletinele de vot ale gazetarilor consultați — o transparență pe care rareori o mai găsești în presa sportivă de azi. Din 63 de răspunsuri primite de la ziariști, comentatori de radio și televiziune și scriitori care se ocupau și de sport, 41 îl trec pe Cornel Dinu pe primul loc. Singurul care se apropie e portarul Rapidului, Necula Răducanu, cu doar 9 voturi de „numărul unu”. Autorul comentariului, Radu Urziceanu, notează un amănunt aproape savuros: cu o singură excepție, Dinu apare pe absolut toate buletinele trimise de presă, în timp ce Răducanu lipsește de pe șase.

Excepția aceea are un nume — Andrei Sepci, antrenorul Universității Cluj, singurul tehnician de Divizia A care nu-l trece deloc pe Dinu pe buletinul lui, preferând un fundaș central de la propriul club. Revista îl remarcă explicit, ca pe o curiozitate statistică, aproape ca pe un vot de protest tăcut. La criteriul antrenorilor de Divizia A, Dinu strânge 64 de puncte, cu aproape jumătate în plus față de Răducanu, aflat pe locul doi, cu 48.

Titlul din decembrie 1970 nu e un accident. Va veni și-al doilea, în 1972 — confirmat de o listă retrospectivă publicată în Fotbal pe 26 decembrie 1973, care înșiră laureații an de an: 1969 Dumitrache, 1970 Cornel Dinu, 1971 Dobrin, 1972 din nou Cornel Dinu, 1973 Dumitru. Pe 7 octombrie 1970, cu doar câteva luni înainte de acest prim titlu, *Sportul* anunțase deja un fapt care avea să-i marcheze deceniul: Dinu devenea noul căpitan al echipei naționale.

Pe 26 aprilie 1972, cu câteva zile înaintea unui meci decisiv România–Ungaria de la Budapesta, contând pentru preliminariile Campionatului European, ziaristul Ioan Chirilă îl abordează pe Dinu pentru interviul săptămânii din Fotbal. Titlul îl numește deja „fotbalistul total” — poreclă atribuită lui Ștefan Covaci, care spusese despre el că ar putea juca „oricând în locul lui Blankenburg sau Hulshof”, cei doi stoperi ai lui Ajax, echipa care tocmai câștigase, ba chiar avea să câștige din nou, Cupa Campionilor Europeni. Compania nu era deloc întâmplătoare: cu câteva luni înainte, Dinu jucase chiar la Amsterdam, în fața acelorași olandezi, într-un meci european despre care presa avea să scrie, laconic, că „n-a vorbit, a jucat.”

Interviul din aprilie 1972 e, probabil, cel mai bun document despre felul în care gândea Dinu fotbalul. Întrebat cu ce sentimente pleacă la Budapesta, răspunde că nu vrea să transforme meciul într-o „revanșă” istorică — pentru el, spune, partida contează mai puțin decât cea jucată pe Wembley, împotriva Angliei, sau cea de la Guadalajara, la Campionatul Mondial din Mexic. Apoi face o comparație stranie pentru un fotbalist din 1972: aseamănă echipa națională a României cu ștafeta de 4×100 metri a Franței, care reușea să coboare sub 40 de secunde deși niciunul dintre alergătorii ei nu avea individual un timp excepțional — „echipa noastră este, ca ansamblu, mai bună decât valorile care o compun.” Când reporterul îl întreabă cum a ajuns la o asemenea asociație, Dinu răspunde simplu: „Fotbalul e un subiect la care mă gândesc vreo zece ore pe zi.”

În același interviu, Dinu povestește un moment de pe Wembley care spune mai multe despre el decât orice statistică: înainte de meci, privind fanfara engleză mărșăluind pe gazon, îi dăduseră lacrimile de emoție; iar seara, la banchetul de după joc, fusese „de-a dreptul K.O.” când o doamnă de vreo șaptezeci de ani îi ceruse un autograf. Mai spune și că, dacă echipa pierde la Budapesta, „ultimul vinovat va fi Angelo Niculescu” — o frază rostită cu jumătate de zâmbet, dar și cu o loialitate reală față de antrenorul federal, omul cu care avea să traverseze anii lui cei mai buni. Un alt interviu, acordat ziarului local Dîmbovița chiar înaintea plecării spre Mexic, în aprilie 1970, îl arată pe Niculescu însuși apărându-l public, insistând că merge „cu Cornel Dinu titular”, indiferent de alte variante de lot puse în discuție.

Cariera lui la echipa națională se întinde, de fapt, mult dincolo de anii de vârf ai începutului de deceniu — până spre pragul anilor ’80, când Dinu, trecut deja de treizeci de ani, continuă să apere culorile tricolore în fața unora dintre cele mai puternice selecționate ale Europei.

Douăzeci de ani mai târziu, în februarie 1992, Cornel Dinu e numit selecționer unic al echipei naționale a României. O confirmă chiar Vasile Ianul, președintele FC Dinamo la acea vreme, într-o declarație din iunie 1993: „sunt unul dintre cei care au votat, în februarie 1992, numirea lui Cornel Dinu ca selecționer unic. Am făcut-o atunci pentru că Mircea Rădulescu scrisese în demisia lui că nu există premise de calificare în SUA, iar Dinu a fost singurul care s-a angajat să ducă echipa în America.”

Perioada de la conducerea naționalei devine, aproape imediat, un teren minat. În iulie 1992, un conflict deschis cu președintele federației, Mircea Sandu, în ședința Consiliului Federal, se termină cu Dinu părăsind sala — episod pe care Evenimentul Zilei îl titrează „Se așchie Consiliul Federal”. Iar în paralel cu bătăliile din fotbal, presa din ianuarie 1993 relatează un scandal cu totul diferit, din viața privată: două instanțe judecătorești constată că Dinu refuză să-și recunoască un copil, într-un proces în care e implicat direct și tatăl lui, Petru Dinu. E perioada în care porecla „Procurorul” — deja consacrată în presă — începe să capete și o umbră ironică, într-un moment în care numele lui apare la fel de des în paginile de sport ca și în cele de fapt divers.

Momentul de ruptură vine pe 2 iunie 1993, la Košice, unde echipa națională suferă o înfrângere catastrofală în fața Cehiei-Slovaciei, în preliminariile Campionatului Mondial din SUA. Șase zile mai târziu, pe 8 iunie, Biroul Federal al FRF se reunește într-o ședință extraordinară anunțată drept „deosebit de furtunoasă”. Evenimentul Zilei relatează totul minut cu minut: din cincisprezece membri, doar Ștefan Covaci lipsește, din motive de sănătate. Votul e aproape unanim — 12 pentru demitere, o singură abținere, cea a lui Vasile Ianul, și un singur vot împotrivă, al lui Cornel Drăgușin, care motivează solidar: „am fost singurul împotriva demiterii lui Cornel Dinu… din două motive: în primul rând și eu sunt antrenor, deci îmi apăr breasla.” Surpriza serii vine din partea președintelui Mircea Sandu, care își depune și el mandatul, în aceeași ședință.

Presa se împarte aproape pe loc. Evenimentul Zilei atacă frontal, acuzând „bătrânii ziariști sportivi” — între care numește direct pe Ovidiu Ioanițoaia, Vasile Căbulea, Ion Bocioacă, Dan Dumitrescu, Dan Pătrașcu, chiar și pe Ioan Chirilă, autorul interviului din 1972 — că s-au grăbit să-l apere pe Dinu în emisiuni de televiziune și în editoriale, în loc să „pună degetul pe rană”. Vasile Ianul, cel care se abținuse la vot, rezumă poate cel mai limpede tensiunea momentului:

Iar când, în zilele dinaintea demiterii, un reporter îl întrebase pe Dinu dacă va avea „bunul-simț” să-și dea demisia, răspunsul lui fusese scurt și fără echivoc: „Niciodată!”

Anii care urmează sunt presărați cu episoade care revin, ciclic, la numele lui. În 2005, fostul om puternic al fotbalului românesc, Dumitru Dragomir, îl acuză public de tentativă de blat, într-o polemică relatată de Cotidianul. În 2007, revine la Dinamo într-un rol de supraveghetor tehnic, alături de finanțatorul Cristi Borcea și de antrenorul italian Dario Bonetti — se spune că Dinu l-ar fi introdus pe Borcea în lumea clubului, un detaliu pe care presa din perioadă îl repetă des, ca pe o legendă fondatoare a noii ere dinamoviste.

Un an mai târziu, Jurnalul Național îi dedică un portret cu titlul aproape tautologic „Cornel Dinu este Cornel Dinu” — semn că, la aproape patruzeci de ani de la debutul din tricoul Metalului Târgoviște, numele lui devenise el însuși o categorie de analiză, un personaj mai mare decât orice funcție ocupată.

Rivalitatea cu Mircea Lucescu, un alt nume al aceleiași generații de aur, capătă în presa de la finalul anilor 2000 conturul unei saga: Pro Sport o numește, în 2010, „Războiul de 43 de ani”, reluând episod cu episod schimburile publice dintre cei doi, de la vremea când erau colegi de națională până la disputele de opinie din emisiunile de televiziune. Iar când, în 2016, presa reface bilanțul mandatului său de selecționer, umbra de la Košice revine încă o dată, alături de acuzații despre „ciudățenii tactice” — semn că episodul din 1993 rămâne, în memoria colectivă a jurnalismului sportiv românesc, punctul de referință obligatoriu ori de câte ori se discută despre Cornel Dinu antrenorul.

Ce rămâne, dincolo de scandaluri și de statistici, e portretul unui om care s-a privit mereu pe sine ca pe un subiect de analiză — poate mai atent decât și-au privit majoritatea colegilor lui de generație propria carieră. „Fotbalul e un ritual”, spusese la douăzeci și trei de ani, într-o vreme în care puțini fotbaliști români vorbeau presei altfel decât în clișee. Vorbea despre ștafete franceze de atletism, despre Ajax și Internazionale, despre mentalitatea „ușoară” a fotbaliștilor care „consumă fotbalul între o anecdotă și o bere” — și, în același interviu, mărturisea, fără nicio urmă de falsă modestie, mândria de a fi fotbalist.

Douăzeci de ani mai târziu, aceeași încredere în sine avea să-l coste postul de selecționer, într-o ședință de Birou Federal care a durat peste trei ore și s-a încheiat cu un vot aproape unanim împotriva lui. Cei care l-au apărat atunci — antrenori, colegi, o parte a presei — vorbeau despre un om care „a învățat din propriile greșeli”. Cei care l-au criticat vorbeau despre un antrenor care nu asculta pe nimeni. Amândouă tablourile, culese din același an, din aceleași pagini de ziar, aparțin, de fapt, aceluiași om.

Puține cariere din fotbalul românesc postbelic reușesc să fie, în același timp, atât de bine documentate — printr-un titlu de presă transparent, cu buletine de vot publicate integral — și atât de contestate în interpretare. Cornel Dinu rămâne, în arhiva presei românești, exact ce a vrut mereu să fie: un subiect asupra căruia nimeni nu poate rămâne indiferent.

O selecție de fotografii cu Cornel Dinu, publicată pe pagina de Facebook Retro Tikitaka.