Vara lui 1976. Pe San Siro, în seara aceea de amical Italia–România, Constantin Zamfir a luat mingea în banda stângă și a demarat în trombă. Giacinto Facchetti — cel mai bun fundaș lateral stânga din istoria Italiei, căpitanul lui Inter din marea generație Grande Inter — nu l-a putut opri. A doua oară l-a ratat și el. La un moment dat, marele Facchetti s-a apropiat de extrema Stelei și, cu o ironie blândă care ascundea mai mult respect decât amuzament, i-a spus: lasă-mă mai moale, că e doar un amical.

Omul care îl pusese în dificultate pe Facchetti crescuse desculț pe islazul unui sat din Giurgiu, cu mingea de cauciuc și terenul de fotbal trasat între garduri. Nu avusese juniorat, nu avusese academie. Pusese ghetele pe picioare abia la 18 ani. Și totuși ajunsese să facă ziarele iberice să titreze, după primul turneu cu Steaua în Spania: „Noul Gento”. „Extrema de 2 milioane de pesetas.”

Aceasta este povestea lui Constantin Zamfir — „Costică” pentru prieteni, „Papucul Zburător” pentru galerii, „un fenomen” pentru toți cei care l-au văzut jucând în perioada 1975–1979.

Pe 15 mai 1951, în Goleasca — un sat mic la granița județelor Giurgiu și Teleorman, unde islazul era cel mai mare stadion din lume pentru copiii locului — se năștea Constantin Zamfir.

Nu era niciun club în sat. Nu era nicio școală de fotbal. Era islazul, erau copiii, era mingea. Și era toată ziua la dispoziție.

„Jucam de dimineață până seara, fotbal și baie, altceva nu știam. Uneori eram 15 la 15 sau 20 la 20, erai obligat să driblezi, tot timpul era unul în fața ta. N-aveam maieuri, ca să ne deosebim, așa că trebuia să stai cu capul sus, să vezi cui pasezi. Lăsând la o parte calitățile native, tehnica acolo am deprins-o.”

Era singurul copil din sat cu minge de fotbal — una cu șiret. Ceilalți veneau dimineața la poarta lui și-l așteptau. Jucau desculți. Noaptea, când se întorceau, scoteau țepii din picioare la lumina lămpii.

Niciun club din România n-a format vreodată o extremă stângă pe islazul ăla. Dar islazul a format-o singur.

Constantin Zamfir a pus ghetele de fotbal în picioare abia la 18 ani. Până atunci — islazul, libertatea, fotbalul fără reguli.

Povestea descoperirii sale seamănă cu un film. La Videle, la un turneu între secțiile de la Schela de petrol, lipseau doi jucători. Un prieten l-a luat. Zamfir a intrat pe teren și a făcut harcea-parcea. Norocul a vrut că la jocul ăla era prezent și antrenorul Marin Pena, de la echipa de juniori Petrolul Videle. Nu l-a lăsat până nu l-a legitimat. Peste două săptămâni era deja la echipa mare, care juca în Divizia C.

La Petrolul Videle (1969–1970 și 1972–1973), cu o pauză pentru stagiul militar la Voința Ilia și Dacia Orăștie (1970–1972), a căpătat primele noțiuni de fotbal organizat. Dar viteza, driblingul, schimbările bruște de direcție — astea le ducea cu el de pe islaz.

În 1973 vine pasul spre prima ligă: Petrolul Ploiești îl ia. Și de acolo, totul se schimbă.

La Petrolul Ploiești (1973–1975), Zamfir a debutat în Divizia A pe 12 august 1973, într-o înfrângere cu CFR Cluj. Echipa a retrogradat la finalul primului sezon, dar el a rămas. Un an în „B” a fost de ajuns.

Jumătate de țară a bătut la ușa clubului prahovean: Steaua, FC Argeș, UTA, Olimpia Satu Mare, Reșița, Bacău, Vâlcea — toate voiau să-l transfere. Toți ofereau câte 100.000 de lei. „Eu aș fi vrut la FC Argeș, cu Dobrin, dar nu m-am înțeles la bani cu Halagian, îmi dădea doar 25.000 de lei”, povestea Zamfir.

A ales Steaua — și o spunea fără falsă modestie: „la rugămințile celor de la Petrolul, pentru că bucureștenii au trimis opt jucători la schimb.” Era, cu bună știință, și spre binele fostei echipe.

La Steaua, a acceptat bani — singurul fotbalist, se spune, căruia Steaua i-a dat bani, fiindcă militarii dădeau altora grade și case. Zamfir n-a vrut grade. N-a vrut casă. A vrut bani. Și i-a obținut.

Vara lui 1975. Drumul spre Ghencea era deschis.

1975. Steaua nu mai câștigase titlul din 1968 — șapte ani de secetă pentru cel mai titrat club al României. Sosirile lui Radu Troi de la FC Argeș și Constantin Zamfir de la Petrolul au schimbat total fața echipei.

Doi iepuri pe extreme. Ambii scoteau sub 11 secunde la suta de metri cu ghete de fotbal în picioare. Troi pe dreapta, Zamfir pe stânga. Fundașii adversari nu aveau nicio soluție.

Sezonul 1975–1976: Steaua defilează. 8-0 cu UTA, 8-2 cu Olimpia Satu Mare. Tribuna gemea de spectatori. Antrenamentele, plin de lume pe garduri. Adversarii plecau de pe Ghencea fericiți dacă pierdeau la numai două goluri diferență. La final, Steaua termina cu șapte puncte peste Dinamo, campioana acelui sezon. O eventuală clară, dominantă, cu Zamfir devastator pe banda stângă.

Medicul Dan Claudiu Tănăsescu, entuziasmat de spectacolul oferit de echipă, a dat atunci o poreclă care a rămas în istoria clubului: „vitezistii.” Zamfir și Troi, iepurii galeriei. Iordănescu, Liță Dumitru, Viorel Năstase — arhitecții jocului. Emeric Ienei — antrenorul care a știut să le lege.

Vara aceea, Steaua efectuase un turneu în Spania cu FC Sevilla, Español, Cadiz și Granada. Și Zamfir a fost omul meciului, al tuturor meciurilor. A doua zi, ziarele iberice titrau: „Noul Gento.” „Extrema de 2 milioane de pesetas.”

Urmau titlul din 1977–1978 și Cupele din 1976 și 1979. Patru trofee în patru ani. O epocă. O generație.

Doi ani la Steaua. Două luni, spune legenda. Atât i-a trebuit lui Zamfir ca să prindă primul unsprezece al echipei naționale. „Nicicând nu se mai întâmplase așa ceva”, scria ProSport. Omul ăsta chiar era un fenomen.

A debutat la națională în 1975, în meciul România–Spania, scor 2-2. Primul gol tot cu Spania l-a marcat — sau mai precis, tot el a provocat. Pe 16 aprilie 1977, pe stadionul Steaua, în preliminariile Campionatului Mondial din 1978, Constantin Zamfir a declanșat faza care a dus la autogolul lui Benito. România câștigă 1-0. O victorie muncită care aprindea speranța calificării.

La câteva luni distanță, la Zagreb, România bătea Iugoslavia 2-0 — „contra, poate, celei mai puternice echipe a Iugoslaviei din toate timpurile, cu toate marile sale vedete pe teren”, cum spunea Zamfir. Era pe primul loc în grupă. Argentina părea la îndemână.

Dar a venit 13 noiembrie 1977. România–Iugoslavia 4-6. Dezastrul de pe Ghencea. Zamfir era pe teren și în acea seară. Calificarea la Mondiale s-a dus. Spania a mers la Buenos Aires în locul României.

Dar momentul care a definit cel mai bine clasa sa internațională a venit pe San Siro. În amicalul cu Italia, scor 2-4, în vara lui 1976, Zamfir a făcut o repriză secundă care a intrat în istoria nescrisă a fotbalului românesc. Facchetti — Giacinto Facchetti, căpitanul lui Inter Milano și al naționalei italiene, apărat de o glorie construită pe câteva decenii — nu l-a putut opri. L-a rugat, în cele din urmă, să se liniștească. E doar un amical, i-a zis.

Tot la un turneu la Rabat, cu naționala României, Zamfir a reușit ceva similar cu fundașul dreapta ceh Dobias — considerat cel mai bun din lume pe postul său în 1977, la un an după titlul european al Cehoslovaciei. „Trei fundași dreapta am schimbat în meciul ăla, înnebuniset antrenorul lor pe margine”, povestea Zamfir cu umor sec.

12 selecții. 1 gol. Dar și Facchetti care a cerut să fie lăsat mai moale. Și Dobias care a ieșit din meci. Și ziarele spaniole care l-au botezat „Noul Gento”. Uneori, cifrele spun prea puțin.

La Steaua, toți jucătorii aveau grad militar. Toți, cu o singură excepție: Constantin Zamfir. „N-am vrut, mi-a fost teamă să mă bag în Armată, că erau reguli stricte, disciplină, iar eu am fost mereu un libertin.”

Ministrul Ion Coman, care se ocupa de club, l-a chemat de câteva ori la minister. Întâlnirile urmau un ritual fix: laudele sau reproșurile lui Ceaușescu față de rezultatele echipei, un pahar cu șampanie, strângeri de mână. Și, invariabil, când ajungea la Zamfir: „L-ați făcut p-ăsta ofițer?” — „Nu, domnu’ ministru, nu vrea!” — „Cum, mă, nu vrea? Ce, e după el? Data viitoare vreau să-l văd căpitan!” N-a vrut. A rămas simplu civil la o echipă de militari.

Firea asta, directă, refractară la compromisuri, l-a costat. „Spuneam întotdeauna ce era de spus, nu mă feream, nu eram un diplomat. Ăsta eram, copil de la țară cu frica lui Dumnezeu, și nu-mi plăcea când vedeam câte o nedreptate. Nu mă abțineam și spuneam, iar asta de obicei nu convine.”

Conducătorii îi spuneau direct: „Dacă ai fi mai serios, ai fi mai mare decât Iordănescu și Dumitru.” Probabil aveau dreptate. Probabil și el știa.

Chiar și adversarii confirmau. Bruno Grigore, jucătorul Sportului Studențesc, descria coșmarul meciurilor cu Steaua: „Când venea meciul cu Steaua, ne luau durerile de cap: «Ce facem cu Zamfir? Cine îl ține?» Degeaba, n-aveai cum să-l ții! Dribla extraordinar în viteză și, când ziceai că l-ai prins, se oprea brusc. Tu te mai duceai doi-trei metri, de te făceai și de râs.”

Cariera la Steaua s-a terminat în 1980. La 29 de ani. Urma un drum lung prin fotbalul mic: Progresul, FCM Galați, Metalurgistul Cugir, Dacia Pitești, Chimia Turnu Măgurele, Urbis, Laromet, Inter Vaslui, Petrolul Roata de Jos — unde a fost și antrenor-jucător.

Unii au spus că alcoolul a jucat un rol. Zamfir s-a apărat mereu: „N-am fost un băutor. Se mai întâmpla uneori și la mine, dar mult mai rar decât la alții. Chiar dacă intram în restaurant, la «Drumețul» sau la «Brădet», nu înseamnă că beam, îmi luam un pahar în față și îmi plăcea să ascult muzica, lăutarii. S-a scris mult și nemeritat despre mine pe această temă.”

Emeric Ienei, antrenorul care l-a cunoscut cel mai bine, a fost direct: „Puțini fotbaliști am antrenat în cariera mea care să fi avut atâtea calități. Păcat pentru el că și-a bătut joc de talentul cu care era înzestrat.”

Dar Zamfir însuși vedea un vinovat mai mare decât el: conducătorii clubului. „Știți ce a făcut diferența între echipa noastră din ’75–’79 și cea din ’86, care a luat Cupa Campionilor? Faptul că ei i-au avut la conducere pe Ion Alecsandrescu și pe Valentin Ceaușescu, iar noi i-am avut pe Gheorghe Dumitrescu și pe Alexandru Florescu, unul de la tancuri, altul de la tunuri!”

Fotbalul românesc a mai dat extreme stânga bune după Zamfir. Dar „Noul Gento” — titrat de presa spaniolă în 1975, invocând umbra lui Francisco Gento, legenda lui Real Madrid — a rămas o categorie aparte.

Nu a câștigat Cupa Campionilor. Nu a mers la un Campionat Mondial. Nu a semnat cu Sevilla sau cu Panathinaikos. Timpurile erau cum erau, un transfer în Vest era imposibil. Dar pe teren, în acei ani ’75–’79 de la Steaua, a dat tot ce a avut. Și uneori, a dat mai mult decât credea că poate.

Radu Troi, coechipierul de bandă dreaptă: „Costică era un jucător fabulos. Când o lua cu mingea la picior, puteai fi sigur că ori e gol, ori iese o fază periculoasă.”

Ilie Dumitrescu, care a crescut admirându-l, l-a descris cu o comparație de care fotbaliștii din generația sa s-ar mândri: „Viteza, explozia pe bandă, duelurile unu-la-unu. Era un talent clasic. Stilul pe care îl avea Giggs.”

Aceste cuvinte — spuse de oameni care au văzut totul — valorează mai mult decât orice statistică.

Constantin Zamfir a murit pe 3 noiembrie 2025, la 74 de ani. A lăsat în urmă 109 meciuri la Steaua, 4 trofee, 12 selecții la națională, un Facchetti care l-a rugat să se liniștească și un islaz din Goleasca unde tehnica se deprinde desculț, în libertate totală.

Poate că asta a fost, în fond, rezumatul vieții lui: un om liber care a jucat liber și a plătit prețul libertății. Nu cu regrete. Cu demnitate.