Înainte ca mingea să fie lovită. Înainte ca fluierul să se audă. Înainte ca cele două echipe să iasă pe gazon. Și totuși, deja, pe tribuna stadionului din Sibiu, suporterii veniseră — nu neapărat pentru echipă, ci pentru el. Să-l vadă cum stă pe bancă în costumul arhicunoscut, cu cipilica de lână pe cap și fâșul albastru înfășurat în jurul umerilor. Să audă ce strigă la jucători. Să prindă, dacă ușa de la vestiar rămânea deschisă o secundă, ce le spunea băieților în pauză. Omul acela se numea Constantin Teașcă. Și oriunde se ducea, fotbalul se trezea din somn.

Fotbalul românesc a avut glorii individuale și echipe de vis. A avut Hagi și Dobrin, a avut Steaua lui Iordănescu și Craiova lui Balaci. Dar puțini oameni au lăsat o urmă atât de particulară, atât de zgomotoasă și atât de… incomodă ca Titi Teașcă — antrenorul care a antrenat 25 de echipe, care a format jucători legendari, care a scris cărți, și care a plecat aproape de fiecare dată pe ușa din dos — dar lăsând în urmă combustibil pentru alții.

Aceasta este povestea lui Constantin Teașcă. Nu o apologie. Nici o condamnare. Ci o încercare de a înțelege de ce, la peste un secol de la nașterea lui, numele „Titi Teașcă” rămâne unul dintre cele mai electrizante din vocabularul fotbalului românesc.

Pe 25 septembrie 1922, în Giurgiu — orașul pe care el însuși îl numea „fosta cetate de origine romană, San Giorgio” — se năștea Constantin Teașcă. O copilărie deloc spectaculoasă, pe ulițele unui oraș dunărean, cu mingea improvizată pe maidan și cu visele pe care copiii din toate orașele de provincie le poartă fără să știe că le vor trăi.

Primul sport nu a fost fotbalul în forma lui organizată. A fost jocul de-a mingea pe maidan — cu copiii din cartier, în acele echipe fără nume și fără regulament pe care Constantin Teașcă le va descrie, mai târziu, în cărțile sale, cu amuzament: „pionieri ai fotbalului de curată avangardă, ai sistemului de joc care nu făcea din fotbalist prizonierul unei scheme”. Altfel spus — copii care se băteau după un balon pe un teren prăfuit.

A urmat o scurtă oprire la PTT București, pe care îl plasează în perioada studențiilor, și apoi venirea la Concordia Ploiești, unde va activa aproape un deceniu. Acolo, la Uzina 1 Mai, lucrând ca inginer contabil, Constantin Teașcă face pasul decisiv: de la jucător ocazional la antrenor. Omul care îi deschide ochii este Ionică Bogdan, fostul internațional, care îl convinge că meseria de antrenor i se potrivește mai bine decât bilanțurile contabile.

Era vara lui 1954. Un contabil oarecare dintr-o uzină ploieșteană devenea, în câteva săptămâni, antrenor federal al lotului de juniori al României. Acesta era Constantin Teașcă — un om care știa să convingă oamenii că totul e posibil, începând cu propria carieră.

Prima mare ocazie vine rapid. În 1954, cu lotul național de juniori, Constantin Teașcă câștigă la Budapesta împotriva Ungariei cu 1-0. O victorie care, în contextul fotbalului est-european al epocii, sună aproape ca un scandal. Nimeni nu bătea Ungaria la juniori în 1954. Constantin Teașcă o face.

Din acel moment, „moara i-a măcinat din plin” — cum va scrie mai târziu un cronicar. Are la dispoziție o generație cu adevărat excepțională: Ene II, Maior, Bodo, Nae Georgescu, Ivansuc, Mateianu, Ienei, Petru Emil, Vasile Anghel — nume care vor umple ziarele ani buni.

Problema lui Constantin Teașcă nu era absența talentului de a pregăti echipe. Problema era că, odată obținut un rezultat, relația cu jucătorii se deteriora rapid. Nu suporta vedetismul. Nu putea accepta că un jucător cu personalitate să nu fie subordonat complet schemei lui. Și tocmai pentru că se înconjura de generații valoroase, conflictele aveau întotdeauna protagoniști de prim plan.

Cei care au lucrat cu Constantin Teașcă vorbesc, după decenii, cu o amestecătură de admirație și exasperare pe care rar o poți găsi în același om. Costică Ștefănescu, căpitanul echipei naționale și jucătorul emblemă al Craiovei de Aur, îi dedică un portret lucid în memoriile sale publicate în revista Astra:

Antrenamentele durau două-trei ore după aceste lecții teoretice. Nu avea niciodată încredere în jucători — nici măcar în colaboratorii apropiați. Zilnic, simțea nevoia să facă tot felul de controale: prin restaurante, pe acasă, pe la jucători. Crea o stare de permanentă încordare. La eșecuri, aducea acuzații fără acoperire în probe.

Și totuși — era un teoretician fără cusur. Un bun cunoscător al jocului, permanent la curent cu noutățile din fotbalul mondial. Când era vorba de pregătire fizică, de organizare tactică, de viziune de ansamblu, Constantin Teașcă nu era depășit de nimeni.

Dacă există un episod care concentrează esența lui Teașcă — atât ca antrenor genial, cât și ca personaj halucinant — acela este sezonul 1974-1975 la Steaua București.

Ajuns la cârma celei mai bine înzestrate echipe de club din România, Teașcă se ciocnește frontal cu doi dintre cei mai importanți jucători ai momentului: Anghel Iordănescu și Ion „Lița” Dumitru. Îi descrie drept „superficiali, mofturoși, leneși, răsfățați și prea puțin interesați de rezultatele echipei”. Tensiunea atinge paroxismul la meciul Steaua — FC Galați.

Generalul Constantin Olteanu, ministrul Apărării care a condus Steaua între 1980 și 1985, a confirmat ani mai târziu că „erau câțiva jucători acolo, la Steaua, care vindeau meciuri. Din cauza asta am și pierdut titlul în 1980.” Despre Lița Dumitru spune direct: „A vândut finala Cupei cu Poli.” Teașcă nu inventase totul.

Paradoxul lui Constantin Teașcă se vede cel mai bine la Universitatea Craiova. Ajuns acolo la mijlocul anilor ’70, antrenorul giurgiuvean pornește de la nimic și construiește fundamentele uneia dintre cele mai mari echipe pe care fotbalul românesc le-a produs vreodată.

Geolgău, Irimescu, Cârțu, Ungureanu — sunt câțiva dintre jucătorii impuși de Constantin Teașcă, pe lângă mulți alții care s-au pierdut pe drum. Dar conflictul cu Balaci și Beldeanu devine inevitabil. Cei doi sunt jucători cu personalitate, cu ego, cu un fotbal individual de excepție — exact tipul pe care Teașcă nu îl putea tolera.

Universitatea Craiova a câștigat Cupa României fără el pe bancă. A câștigat apoi titlul de campioană. A eliminat Leeds United în Cupa UEFA. A ajuns în semifinalele aceleiași competiții. Toate acestea pe combustibilul pe care Teașcă îl adunase și îl pregătise.

Fostul mare jucător Costică Ștefănescu are dreptate când spune că Teașcă „a avut meritul, la Craiova, de a cristaliza echipa care, mai târziu, avea să obțină rezultatele care au propulsat-o între cele mai bune de pe continent.” Dar ironia cruntă a destinului este că nu el a recoltat rodul acelei munci.

Toamna lui 1975. Teașcă ajunge la Șoimii Sibiu — o echipă din Divizia B — adus de prietenul său Adrian Păunescu, poetul care conducea cenaclul Flacăra și care exercita o influență considerabilă. Nimeni nu se așteptase la asta. Iarăși o echipă din B? Iarăși un experiment de la zero?

Radu Mareș, scriitor și cronicar sportiv, a mers la Sibiu să-l urmărească pe Teașcă și a descris ceea ce a găsit cu o precizie memorabilă în paginile revistei Tribuna Culturală:

Oamenii simpli îl iubeau pe Teașcă. Cei de la peluzele de beton, care veniseră să muncească șase zile din șapte în fabrică și care duminica vroiau fotbal adevărat — ei îl iubeau. Nu pentru că era blând. Nu pentru că era diplomat. Ci pentru că știau că acolo unde ajungea el, se întâmpla ceva. Fotbalul se trezea.

Șoimii au rămas neînvinse după 12 meciuri. Au urcat în clasament. Teașcă visa promovarea în A — o promovare pe care o socotea garantată matematic. Dar, ca de fiecare dată, oboseala, conflictele, impasul psihologic au apărut. Aventura s-a încheiat înainte ca visul să fie complet.

Poate cel mai fascinant aspect al lui Teașcă este acesta: el nu era doar un antrenor. Era un scriitor. Un polemist. Un personaj literar care se autointitulase și se autoanalizase cu o voluptate rară.

Cartea sa „Ce rău v-am făcut?” — publicată în două ediții cu aproape 100.000 de exemplare — a fost citită cu creionul în mână de scriitori, intelectuali, fotbaliști. Fănuș Neagu, Ion Băieșu, Adrian Păunescu îi erau prieteni și admiratori declarați. Scriitorul Radu Mareș nota că „se citește cu aceeași fervoare ca orice bun roman de aventuri”.

Este greu să faci un bilanț al lui Constantin Teașcă. Nu a câștigat titluri mari. Nu a dus echipe în finale europene. Nu apare în niciun top al celor mai de succes antrenori din fotbalul românesc.

Și totuși.

Fără Teașcă la Craiova, Balaci și Beldeanu ar fi existat, dar echipa lor nu ar fi dobândit, poate, structura de care aveau nevoie pentru a cuceri două titluri și a ajunge în semifinalele UEFA. Fără Teașcă la juniori, acea generație excepțională din anii ’50 ar fi crescut poate mai lent.

Emeric Ienei, legendarul antrenor care a câștigat Cupa Campionilor cu Steaua în 1986, a recunoscut că cel mai controversat dintre antrenorii cu care a lucrat era în același timp cel mai bun teoretician. Profesorul înainte de a fi antrenor. Omul care citea fotbalul internațional când alții abia descopereau că există turnee europene.

Povestea lui Teașcă este, în fond, povestea unui om care a iubit fotbalul mai mult decât a putut să trăiască cu el. Un om care vedea jocul cu o claritate pe care puțini contemporani ai săi o aveau — și care nu putea accepta că oamenii din jurul lui nu erau la fel de pasionați, la fel de exigenți, la fel de totali.

A plecat mereu cu trenul de marfă anonim, cum scria un cronicar. Dar a venit întotdeauna cu fanfară.

Și fotbalul românesc — cu toate năbădăile, conflictele și cărțile rămase în urmă — a fost, în scurtele lui clipe de excelență, și puțin din opera lui.