Cele mai frumoase echipe care n-au cucerit titlul mondial (II): Olanda anilor ’70

„Surpriză: jucătorii olandezi au călătorit în Germania alături de soţii, logodnice sau prietene, care i-au însoţit şi în cantonament. Era prima dată când se întâmpla aşa ceva. Şi o surpriză şi mai mare: olandezii aveau picioare înaripate şi au ajuns neînvinşi până în finală, cu paisprezece goluri pentru şi doar unul împotrivă, şi acela înscris de unul dintre ei într-un moment nefericit. Mondialul din ’74 s-a învârtit în jurul Portocalei Mecanice, fulminanta invenţie a lui Cruyff, Neeskens, Rensenbrink, Krol şi alţi neobosiţi jucători impulsionaţi de tehnicianul Rinus Michels”. Aşa a caracterizat Eduardo Galeano, în cartea sa „Fotbalul, lumini şi umbre”, naţionala Olandei, marea şi poate nedreapta învinsă a Campionatului Mondial din 1974.
Olandezii mergeau în Germania având ca principal atu în lupta pentru titlu cele trei Cupe ale Campionilor cucerite de Ajax între 1971 şi 1973. Dar probabil nimeni nu-şi imagina că batavii vor mătura pe jos în drumul lor spre finală cu o fostă campioană mondială (Uruguay), cu deţinătoarea titlului (Brazilia) sau cu o altă forţă a Americii de Sud (Argentina). Cu excepţia Suediei, care a smuls cu chiu cu vai un 0-0, toate celelalte adversare ale olandezilor au aflat pe propria piele ce înseamnă să joci contra Portocalei Mecanice.

În finală, Cruyff&co. au dat piept cu ţara gazdă, Germania federală. Nemţii nici nu au ştiut ce i-a lovit în debutul partidei, atunci când olandezii au confiscat mingea, pe care nu au lăsat-o să se odihnească decât în plasă, după penaltyul transformat de Neeskens. A fost momentul în care magia s-a rupt. Poate că din cauza faptului că nemţii nu renunţă niciodată, poate că trupa nebună a lui Michels a devenit mult prea sigură de ea sau poate că aşa a fost să fie. Cert e că echipa gazdă a întors rezultatul, goluri Breitner din 11 metri şi, evident, Gerd Muller, iar visul „portocaliilor” s-a transformat în coşmar.

Peste patru ani, în Argentina, Olanda era deja cunoscută de toată lumea şi nu erau deloc puţinevocile care considerau că Portocala Mecanică, de această dată fără Cruyff, dar cu Neeskens, Rensenbrink, Haan sau Rep, nu are cum să rateze titlul. Drumul spre finală nu a mai fost un marş triumfal, dar batavii au dovedit că formau, poate, cea mai bună echipă a decadei.

La fel ca la ediţia precedentă, adversara olandezilor din ultimul act a fost ţara gazdă a turneului. Acelaşi Eduardo Galeano, pe care l-am citat şi mai sus, a descris, în doar câteva cuvinte, ce s-a întâmplat pe Estadio Monumental din Buenos Aires: „Finala dintre Argentina şi Olanda s-a tranşat în prelungiri. Au câştigat argentinienii, cu 3 la 1, şi într-o oarecare măsură victoria s-a datorat patriotismului barei laterale, care a salvat poarta argentiniană în ultimul minut al timpului regulamentar. Bara aceea, care a oprit un şut al lui Rensenbrink, nu a făcut niciodată obiectul unor onoruri militare, iar asta numai din cauza ingratitudinii omeneşti. Oricum, mai mult decât bara au cântărit golurile lui Mario Kempes, un mânz neîmblânzit care a strălucit galopând, cu pletele în vânt, pe gazonul presărat cu confetti”. A fost sfârşitul unui vis şi a unei poveşti frumoase.

Fotbalul total al olandezilor va reuşi totuşi să se impună. La 1988, echipa în care străluceau Gullit şi Van Basten se încorona regina Europei, după ce în semifinale învingea cu 2-1 ţara gazdă… Germania federală.