Praga, 14 iunie 1953. Plouase toată dimineața. Gazonul Stadionului Strahov — cel mai mare din lume la acea vreme, cu o capacitate de-a dreptul amețitoare — era desfundat, greu, perfid. 50 de mii de oameni veniseră totuși. Din Praga, din împrejurimi, din fabrici și uzine. Veniseră să vadă dacă fotbaliștii lor pot deschide drumul spre Mondialul din Elveția cu o victorie.

Pe banca noastră era Gheorghe Popescu. Lângă el, o echipă națională care aduna într-un singur 11 jucători de la opt cluburi diferite — de la Dinamo la CCA, de la Flamura Roșie Arad la Minerul Petroșani. Fotbaliști buni, unii chiar foarte buni. Dar Cehoslovacia din 1953 era ceva aparte. Tânără, rapidă, omogenă. Și în plus juca acasă.

Contextul — un singur bilet pentru 3 echipe

Preliminariile pentru Campionatul Mondial din 1954 fuseseră organizate pe grupe. România nimerise în Grupa a VIII-a alături de Cehoslovacia și Bulgaria. Sistemul era simplu: tur-retur, locul 1 mergea în Elveția. Meciul de la Praga era primul din cele patru care urmau să decidă cine mergea la Berna, Zürich și Basel în vara lui 1954.

În tribuna oficială se afla Antonín Zápotocký, președintele Republicii Cehoslovace. Alături de el, membrii guvernului, ambasadori, corpul diplomatic. Era un meci de fotbal — dar și un eveniment politic, un ritual al prieteniei socialiste care trebuia să fie, totuși, câștigat de gazde.

Înaintea meciului, căpitanul echipei noastre, Iosif Petschovschi și omologul său cehoslovac Novák au schimbat buchete de flori. Imnurile celor două state fuseseră cântate. Terenul — alunecos, imprevizibil — aștepta.

Cehoslovacia – România: cele două echipe

Cehoslovacia alinia un atac format din jucători rapizi, cu schimburi de locuri bine exersate. Laskov și Vlk pe flancuri, Pažický în vârf — un triunghi mobil care dăduse dureri de cap multor apărări europene. Ipser și Trnka la mijloc asigurau o legătură constantă între compartimente.

România se baza pe experiența lui Petschovschi — 32 de ani, capitan, unul dintre cei mai buni fotbaliști pe care i-a dat vreodată Timișoara. Lângă el, Gheorghe Vaczi, golgheterul campionatului din 1949 și 1951, care tocmai câștigase Cupa României cu Flamura Roșie Arad. Și Ion Voinescu în poartă — portar solid, cu siguranță în intervenții, omul care urma să fie primul testat.

Cehoslovacia – România — Prima repriză: echilibru și ocazii risipite

Cehoslovacia a atacat încă de la primul fluier. Primele cinci minute au fost ale lor — atacuri rapide, combinații scurte pe gazonul ud, presiune constantă. Voinescu a intervenit de câteva ori cu calm. Treptat însă, tricolorii și-au găsit ritmul. Din minutul șase, jocul s-a mai echilibrat.

România a acționat mai insistat pe aripa Petschovschi–Filote. În minutul nouă, Paraschiva a tras — Stacho a blocat spectaculos. Câteva minute mai târziu, Nicușor a șutat de la distanță, din nou Stacho a fost pe poziții. Cehoslovacii au răspuns: Ipser, venit în atac, a trimis mingea greu de prins, pe care Voinescu a reținut-o în minutul 19.

La pauză: 0-0. Un scor care, deși nu reflecta superioritatea cehilor, era totuși corect. Ambele echipe avuseseră momente bune. România rezistate. Presa română trimisă la Praga pentru acest meci nota că jocul fusese „strâns, caracteristic unui meci de campionat”. Sportul Popular scria că tricolorii „au închegat acțiuni ofensive” și că gazonul dificil dăduse valoare egală celor două formații.

Cehoslovacia – România — Repriza a 2-a: apărarea se fisurează

Ambele echipe au operat schimbări la pauză. La România, Filote a cedat locul lui Eugen Iordache. La Cehoslovacia, Borovička a fost înlocuit cu Crha. Imediat după fluier, cehii au preluat inițiativa cu o altă intensitate. Laskov, Pažický, Přáda — rând pe rând, trageri la poartă. Voinescu a rezolvat mai greu, dar a rezolvat.

Până în minutul 54.

România a răspuns cu câteva atacuri — dezorganizate, nota Sportul Popular — și cu o ocazie clară a lui Vaczi în minutul 57, care a șutat de la opt metri peste bară. Un minut de chinuri în plus.

Cehoslovacii nu aveau de gând să se oprească. Combinații rapide, schimburi de locuri, viteză. Apărarea noastră — care e apărase bine până la gol — a început să cedeze spații. Și în minutul 69, dezastrul.

Patru minute mai târziu, Paraschiva a ieșit accidentat pentru câteva minute — România a jucat cu zece oameni într-un moment în care mai putea încerca ceva. Vaczi a mai ratat două ocazii în minutele 73 și 81 — la prima a trimis cu capul direct în brațele lui Stacho de la câțiva metri, la a doua a trimis din nou peste bară. România era acum cu doi fundași pe linia de mijloc, atacând disperată, dar fără claritate în față.

Fluierul final a consfințit victoria gazdelor. Cehoslovacia – România 2-0!

Cronologia meciului

Oamenii serii — portrete din aceeași echipă

Din echipa noastră, presa de a doua zi l-a remarcat pe Nicușor — Nicolae Dumitru de la Dinamo, care a creat necazuri constant defensivei cehoslovace. Alături de el, Călinoiu și Serfözö, mijlocașii care au ținut echipa unită în momente dificile.

Capitanul Iosif Petschovschi era, în iunie 1953, unul dintre cei mai respectați fotbaliști români. Treizeci și doi de ani, 22 de selecții, campion în 1952 și 1953 cu CCA. Băiatul timișorean care vorbea șase limbi și pe care oamenii îl strigau „Peci” oriunde apărea. Ziarul Sportul Popular îl semnalase la loviturile libere, la organizarea jocului — dar seara nu fusese a lui.

Gheorghe Vaczi venea cu o reputație grea: golgeter al campionatului în 1949 și 1951, câștigătorul Cupei României cu Flamura Roșie Arad cu doar câteva săptămâni înainte de meciul de la Praga. Atacant exploziv, cu picior drept puternic. La Praga a ratat trei ocazii clare — poate patru. Gazonul ud, apărarea lui Karel și Šafránek, un meci în care mingea nu a vrut să intre. Ni s-a mai întâmplat, suntem obișnuiți. Vaczi a marcat un hat-trick în meciul următor cu Bulgaria. La fotbal, distanța dintre o seară proastă și una excepțională e uneori de două săptămâni.

La cehoslovaci, ansamblul a fost mai tare decât oricare individ. Dar Pažický a marcat primul gol, Vlk al doilea. Iar portarul Stacho — pe care România l-a cunoscut în meciuri anterioare și urma să-l mai întâlnească — a fost solid și sigur ori de câte ori a fost nevoie.

„Fotbaliștii celor două echipe s-au întrecut cu deosebită dârzenie, într-un meci care a plăcut prin rapiditatea și spectaculozitatea multor faze.”

— Sportul Popular, 16 iunie 1953 (reporter Petre Gațu, trimis special la Praga)

Ce a urmat — drumul spre nicăieri

Înfrângerea de la Praga nu era fatală — mai rămâneau cinci meciuri în grupă. Două săptămâni mai târziu, pe 28 iunie, România bătea Bulgaria 3-1 acasă — Vaczi marca de trei ori. Fotbalul se răzbuna pe sine.

Dar Cehoslovacia era prea bună. Și meciul retur de la București, din toamnă, urma să confirme că acea echipă tânără și omogenă pe care românii o întâlniseră pe Strahov nu era un accident. Cehoslovacia s-a calificat la Campionatul Mondial din 1954. România nu.

Drumul spre Elveția se închisese pe gazonul alunecos al celui mai mare stadion din lume, într-o după-amiază de duminică din iunie 1953, în fața a cincizeci de mii de oameni care cântaseră la final.

Notă de acuratețe: Datele complete din casetă (vârste, selecții, cluburi, antrenori, minutul 68 pentru golul lui Vlk) provin de pe eu-football.info și ziarul cehoslovac Československý šport (Bratislava, 16 iunie 1953). Antrenorul Cehoslovaciei a fost Karol Borhy, nu Miloslav Luka cum apare în unele surse.

Surse

tikitaka.ro · Arhiva fotbalului românesc · Meciuri de legendă