Articolul a apărut în revista pragheză Stadión pe 19 februarie, 1970!
✼✼✼
Este adevărat că fluierul final al arbitrului în meciul România-Grecia, la mijlocul lunii noiembrie la București, nu a aprins torțele pe tribune și nici nu a fost semnalul unor mari manifestații de entuziasm. Cei 80.000 de spectatori au răsuflat ușurați, au aplaudat scurt și s-au grăbit spre primele tramvaie. Trebuie recunoscut că românii nu au impresionat cu adevărat în acest meci. Și astfel, a rămas practic singura satisfacție că, după treizeci și doi de ani, românii vor lupta din nou în finala Campionatului Mondial de fotbal.
Un drum dificil
Trebuie să recunoaștem că drumul României către Mexic nu a fost deloc ușor. În prima grupă de calificare, i-au așteptat, la fel ca acum patru ani, portughezii, care au adus acasă medalii de bronz din Anglia, precum și întotdeauna periculoșii elvețieni și grecii imprevizibili. România a început calificările cu o înfrângere descurajantă la Lisabona, 0-3. Apoi, au învins acasă Elveția cu 2-0, au scos o remiză cu 2-2 la Atena, au câștigat 1-0 în Elveția și, cu același scor, au învins echipa lui Eusebio la București. Mai aveau nevoie de un singur punct în meciul retur cu Grecia pentru a le fi deschise „porțile Mexicului”. Într-un meci tensionat, au menținut cu adevărat rezultatul de 1-1. Nu au impresionat, dar au păstrat primul loc în grupă.
Succesul tinerilor
Succesul a venit din partea unei echipe tinere, care s-a prezentat în această formulă pentru prima dată pe Wembley, pe 15 ianuarie 1969. Deținătorii trofeului „Zlatá Niké” au trebuit să se mulțumească cu un rezultat de 1-1, iar antrenorii români – teoreticianul profesor Angelo Niculescu și fostul jucător Emerich Vogel – au fost convinși că drumul pe care l-au ales este cel corect. România a avut în trecut câteva echipe foarte bune. Totuși, un singur eșec era suficient pentru ca echipa să fie destrămată și completată cu așa-zise „stele”. Actuala echipă de antrenori a mizat pe tinerețe, viteză și devotament. Această strategie a adus primele victorii.
Jucător pentru Brazilia?
Pe cine au mizat Niculescu și Vogel? În primul rând, pe portarul de talie uriașă, lejerul Răducanu. În apărare, echipa se bazează pe înaltul „distrugătorul” Dan Coe, care joacă cu o tenacitate și siguranță imense. Fundașul stânga Sătmăreanu amintește prin fizic și stilul său ofensiv de Facchetti. Punctul central al atacului românesc este de două ori regele golgheterilor români, Dumitrache, care profită de lupta și creativitatea neobosită a lui Dobrin. Despre acesta, João Saldanha, după ce a văzut meciul România-Portugalia la București, a spus că ar fi o podoabă pentru orice echipă braziliană.
Probleme la finalizare
Deși Dumitrache reprezintă un pericol iminent pentru orice apărare din lume, finalizarea rămâne totuși punctul slab al echipei românești. Ambele extreme rapide, Dembrovschi și căpitanul echipei Lucescu, sunt dribleri excelenți, creând multe oportunități de șut, dar atacul României irosește multe dintre ele. De multe ori, nici viteza fantastică și abilitățile uimitoare de dribling ale lui Dobrin nu sunt suficiente, el fiind capabil să păstreze mingea în fața a patru sau cinci jucători și să paseze coechipierului cel mai bine plasat. Multe șuturi sunt pripite, imprecise și, prin urmare, ineficiente.
Un turneu generos
În a doua săptămână din februarie, România a încheiat un turneu sud-american. Au jucat zece meciuri în Uruguay, Peru, Brazilia, Columbia, Venezuela, Chile și Mexic. Acum jucătorii se pregătesc de o scurtă pauză, deoarece, pe 6 martie, începe campionatul național. În aprilie, România va juca un meci internațional împotriva Iugoslaviei la București, iar campionatul va fi întrerupt pe 1 mai. Echipa va merge câteva zile la un centru sportiv în Carpați (la 1850 m altitudine), iar cel târziu pe 10 mai, vor ajunge în Guadalajara. Campionatul național va continua după Cupa Mondială. Dacă va fi posibil, România va mai juca câteva meciuri de pregătire cu echipe internaționale de club.
Cuvântul antrenorilor
Să discuți puțin cu antrenorul Niculescu este o adevărată plăcere. Profesorul de educație fizică în vârstă de 48 de ani a jucat la FC Craiova și Dinamo București. Din 1952 până în 1960 a antrenat mai multe echipe de club, iar acum este de zece ani antrenor federal. Este încântat de calificarea echipei sale, dar nu ascunde faptul că cel mai important obiectiv abia urmează: să atingă forma maximă și să facă față în Mexic. „Intrăm în meciuri — spune profesorul Niculescu — ca un veritabil outsider. Asta are și avantaje, și dezavantaje. Putem juca liniștiți, deoarece deja participarea noastră printre cele mai bune șaisprezece echipe este un mare câștig. Totuși, trebuie să ne așteptăm ca fiecare adversar din Mexic să își permită mai mult împotriva noastră decât, de exemplu, împotriva Cehoslovaciei. Dar suntem tineri și nu ne vom lăsa atât de ușor. Mă bazez și pe numele noi, pe Popa, Dumitre, Neagu și Both, care s-au remarcat atât de bine în turneul nostru sud-american. Cine știe ce se poate întâmpla în Mexic…”
