Carol Creiniceanu
(1 februarie, 1939 – 14 ianuarie, 2012)
Pe terenul de fotbal, acolo unde talentul se împletește cu ambiția, se nasc povești care inspiră. O astfel de poveste este cea a lui Carol Creiniceanu, un nume care a strălucit în peisajul fotbalului românesc, în special prin driblingul său de neegalat și prin voința neclintită de a reveni mereu, indiferent de obstacolele ce i-au stat în cale.
Carol Creiniceanu s-a născut pe 1 februarie, 1939 la Lupeni. Totul a început la formația din localitate, Minerul, acolo unde a început să atragă atenția printr-un stil de joc spectaculos. Carol Creiniceanu era acel tip de extremă stângă care transforma fiecare meci într-un spectacol. Mingea părea că îi aparține în totalitate, fiind „arestată” de piciorul său magic, iar adversarii săi nu puteau decât să se enerveze, incapabili să i-o smulgă. La Minerul Lupeni, coechipierii îl admirau și profitau de talentul său, savurând momentele de respiro pe care le crea prin păstrarea îndelungată a balonului.
Soarta avea planuri mult mai mari pentru acest magician al mingii. A venit ziua în care Carol Creiniceanu și-a schimbat tricoul alb-negru de la Lupeni cu cel roș-albastru al Stelei București. A fost o schimbare dramatică, un adevărat salt într-o altă lume. Dacă la Minerul putea face spectacol în voie, la Steaua a trebuit să se adapteze unui fotbal mult mai riguros, mai organizat, unde era înconjurat de internaționali consacrați. În acel moment, driblingurile interminabile au trebuit să facă loc combinațiilor precise și disciplinei tactice. Un șoc pentru orice jucător, dar Creiniceanu a demonstrat că se poate reinventa. În scurt timp, s-a transformat într-un jucător esențial pentru Steaua, reușind să se integreze perfect în ansamblul echipei.
Însă, dacă drumul său profesional a fost marcat de triumfuri, a fost și presărat cu momente de cumpănă. Carol Creiniceanu a fost, poate, unul dintre cei mai încercați fotbaliști ai vremii sale, suferind accidentări care i-au pus cariera în pericol. O operație nereușită la menisc, urmată de o nouă intervenție, două rupturi musculare și un accident bizar la bărbie într-un meci de antrenament – toate acestea l-au obligat să treacă prin lungi perioade de recuperare, tratamente și reacomodare cu ritmul competițional. Și totuși, de fiecare dată, a revenit. Cu o voință extraordinară, „domnișoara” Creiniceanu, așa cum era poreclit datorită firii sale modeste și manierate, și-a regăsit locul în echipă dar și în inimile suporterilor.
Au fost momente în care aproape toți îl uitaseră, când nimeni nu mai credea în revenirea lui, în afară de el însuși. Dar talentul său nu putea fi dat uitării. După numeroase încercări și sacrificii, Carol Creiniceanu a reușit să redevină un jucător de bază la Steaua, să atragă din nou atenția selecționerilor și să fie recunoscut drept unul dintre cei mai sportivi și fair-play fotbaliști ai generației sale.
Creiniceanu are în palmares o promovare în divizia A cu Minerul Lupeni (1958/59), un titlu de campion (1967/68) și șase cupe ale României cu Steaua (în perioada 1961-1971). În echipa națională a României a jucat 14 partide în perioada 1963–1969 marcând 5 goluri (sunt incluse aici și 11 meciuri în echipa olimpică în care a marcat 4 goluri).
Carol Creiniceanu se stingea din viață pe 14 ianuarie, 2012 la vârsta de 72 de ani. Rămâne un exemplu de perseverență și devotament, un fotbalist care nu doar că a încântat publicul prin talentul său unic, dar a demonstrat că adevărata valoare se măsoară prin capacitatea de a te ridica, indiferent de câte ori ai fost doborât. Tricoul cu numărul 11 al Stelei a fost onorat de prezența sa, așa cum fusese purtat înaintea lui de alți mari jucători ai fair-play-ului. Și așa cum el l-a purtat cu demnitate, a lăsat în urmă o moștenire ce merită amintită și respectată.
