Era cel de-al 50-lea campionat de fotbal al României. O ediție jubiliară, care merita să fie încheiată cu spectacol. Și a fost — nu neapărat în Divizia A, unde Steaua și-a dus campania cu metodă și răbdare, ci în ligile inferioare, acolo unde golaverajul a decis totul, unde fanfara a cântat pe ascuns, unde jucătorii au plâns ca niște copii în vestiar.

Campionatul României 1967-68 a rămas în istorie ca un sezon al finalurilor dramatice. În toate cele trei eșaloane, ultimele etape au adus răsturnări spectaculoase, nedreptăți aparente și bucurii neașteptate. Revista Fotbal și ziarul Sportul din iunie 1968 au imortalizat aceste povești cu precizia reporterului de teren. Le redăm acum, la mai bine de jumătate de secol distanță.

Sezonul 1967-68 al Diviziei A a fost cea de-a 50-a ediție a campionatului de fotbal al României — un număr rotund, o aniversare, un moment care cerea o campioană pe măsură. Steaua București, pregătită de Ștefan Kovacs, a răspuns acestei chemări.

A fost, după cum notau gazetarii vremii, un titlu construit pe soliditate și consecvență, nu pe sclipiri de moment. Fără înfrângere până la final și după o secetă prelungită, militarii au reușit să cucerească un nou titlu, așteptat de toată lumea. Grosul punctelor fusese adus din deplasare, acolo unde echipa nu pierduse decât două partide din 13 — alte șase victorii și cinci rezultate de egalitate.

Era al șaptelea titlu din istoria Stelei — egalând-o pe Venus București în palmaresul all-time. Și urma să fie, ironia sorții, singurul titlu al clubului în 14 ani — o insulă de glorie între două perioade de așteptare.

Argeș Pitești a terminat pe locul 2 — prima mare performanță a clubului piteștean sub noul nume (clubul se numise Dinamo Pitești până în vara lui 1967). Cu 33 de puncte și un atac redutabil de 40 de goluri, argeșenii anunțau că fotbalul din Pitești intra într-o nouă eră — care va culmina câțiva ani mai târziu cu prezența în sferturile de finală ale Cupei UEFA. Dinamo București a terminat pe 3, cu 31 de puncte.

Cel mai bun marcator al campionatului a fost Mihai Adam, atacantul lui Universitatea Cluj — 15 goluri, un vârf remarcabil pentru un jucător al unei echipe de mijloc de clasament. Adam, născut la Câmpia Turzii în 1940, era deja una dintre figurile stabile ale fotbalului românesc din acea perioadă.

Dacă în Divizia A lucrurile s-au lămurit relativ devreme, în Divizia B drama s-a consumat până în ultima secundă. Seria I a oferit un deznodământ pe care nimeni nu îl anticipase complet: Politehnica Galați a reușit promovarea în baraj datorită golaverajului — cu un singur gol diferență față de Electronica Obor.

Meciul decisiv s-a jucat la Brașov. Electronica, cu un punct avans față de Politehnica după penultima etapă, se deplasase la Metróm sperând că un rezultat egal îi ajunge. Și l-a obținut — 1-1. Problema a fost că în același timp, la Galați, Politehnica a câștigat cu 6-0. Un scor rotund, brutal, care a depășit golaverajul bucureștenilor cu exact un singur gol.

Revista Sportul numea asta „o adevărată lovitură de teatru.” Electronica intrase la pauza meciului de la Brașov în postura echipei calificate la baraj — după ce Bălăianu marcaseră autogol în minutul 50, dând speranțe gazdelor. Dar Pascal (Metróm) a egalat în minutul 64, restabilind rezultatul 1-1 care convenea Electronicii. Prezența în baraj a durat exact 14 minute — cât au mai rămas de joc după golul lui Pascal.

Dacă Seria I a oferit drama Politehnicii Galați, Seria a II-a a Diviziei B a produs povestea cea mai cinematografică a întregului campionat: Vagonul Arad și promovarea câștigată cu lacrimile celor 11 jucători.

Înființată în 1909 sub numele Echipa Vagonarilor din Arad, trecută prin multiple redenumiri și perioade de glorie și regres, Vagonul revenise în Divizia B după o retrogradare în categoria C în 1962. Sub conducerea antrenorului Toma Jurca — fosta extremă dreaptă a UTA Arad — echipa crescuse treptat: locul V, III, III din nou, și în fine, locul I.

Secretul succesului, povestea Jurca pentru Sportul: „Ştiu eu? Poate faptul că am 11 jucători care, odată, după un meci, au plâns cu toţii ca nişte copii!”

Un detaliu care spune totul. Nu un discurs tactic, nu un sistem, nu un transfer spectaculos. Ci un moment de vulnerabilitate comună, care a sudat un grup.

Divizia C 1967-68 a oferit cel mai dramatic final al tuturor eșaloanelor. Patru serii, patru povești diferite — toate cu final „la fotografie”, cum le numea presa vremii.

Seria Est: Oțelul Galați și Gloria Bîrlad au terminat la egalitate de puncte — 35 fiecare. Gălățenii, cu un finîș impresionant în ultimele etape, au smuls un rezultat alb contra Șoimilor Buzău și au promovat datorită golaverajului superior. Gloria Bîrlad, care condusese net seria multă vreme, a obosit pe ultima dreaptă și a ratat o promovare care părea certă.

Seria Sud: Progresul Brăila conducea cu un punct față de Dunărea Giurgiu înaintea ultimei etape — dar a pierdut la Turnu Măgurele. Dunărea a câștigat ușor acasă și a promovat. „Un singur gol le-a spulberat brăilenilor visurile” — nota Sportul — „deoarece un rezultat egal le-ar fi asigurat lor promovarea.”

Scena de la final din vestiarele Progresului a rămas în memoria celui care a scris cronica pentru Sportul: „11 atleţi din Brăila ghemuit de durere, umiliţi de soartă, îşi plîngeau deznădejdea. In corul lor tragic mocnea tot dramatismul ce-l poate naşte joaca aceasta cu mingea de fotbal.”

Seria Nord: Trei echipe — Medicina Cluj, Chimica Tîrnăveni și Victoria Cărei — au terminat cu același număr de puncte (31). Medicina Cluj a câștigat la golaveraj. Chimica Tîrnăveni conducuse în minutul 80 al ultimului meci — exact cât îi trebuia pentru promovare. Dar un penalty transformat de Mardan (Unirea Dej) în minutul următor le-a distrus calculele. Zece minute înainte de finalul campionatului, destinul se întorsese.

Seria Vest: Electroputere Craiova a promovat convingător, cu 35 de puncte, sub conducerea antrenorului N. Oțeleanu — un tehnician pe care Sportul îl numea „specialist în materie de promovări.” La Craiova, peste 13.000 de spectatori sărbătoreau pe stadion.

Dintre toate poveștile sezonului 1967-68, poate cea mai vie este cea a Politehnicii Iași — echipa care a câștigat Seria I a Diviziei B cu 32 de puncte, câștigând dreptul de promovare directă în Divizia A.

Dar drumul spre acea certitudine a trecut printr-o jumătate de oră de chin pur. Jucătorii câștigaseră 5-1 cu Victoria Roman și intraseră în vestiar fără să știe rezultatul de la Rm. Vîlcea, acolo unde juca Politehnica Galați — singura echipă care mai putea să le fure promovarea dacă obținea un scor mare.

Jurnalistul care a imortalizat scena în Sportul descria un oraș întreg în așteptare: „La casa universitarilor, antrenorul Zaharia roagă, aparent calm, pe cineva să schimbe programul la radio. Poate…” La Loto Pronosport din Piața Unirii, sute de oameni așteptau rezultatul. „Romilă nu se mai poate abţine — Nu mai afişează rezultatele, dom’le?”

Deznodământul a venit în cele din urmă: Politehnica Galați câștigase cu 6-0, nu cu scorul necesar pentru a depăși golaverajul ieșenilor. Și atunci — chiote, aplauze, o horă spontană în stradă.

Echipa Politehnicii Iași era una neobișnuită pentru acea epocă: dominată de studenți și ingineri. Portarul Mircea Constantinescu era student la I.S.E. în anul V. Stoicescu era student la Mecanică. Deleanu, student tot la I.S.E. Cuperman, student în anul IV. Andrioaie era elev de liceu în clasa a XI-a, la 17 ani. Antrenorul Ion Zaharia — 38 de ani, el însuși student în anul III la Institutul de Cultură Fizică.

Întemeiată în 1909, trecută prin mai multe redenumiri, Vagonul Arad revenise în fotbalul românesc de performanță după 1962 — exact când situația părea cea mai sumbră. Echipa se afla pe penultimul loc după șase etape din categoria C, cu jucători tineri aduși de la UTA Arad și din campionatul regional.

Antrenorul Toma Jurca — fosta extremă dreaptă a UTA Arad — a refuzat să dea echipajul înapoi. Și a mers înainte. Rezultatul: locul I în C, câțiva ani de B, și în final — în 1968 — promovarea în Divizia A.

Portretele individuale trasate de Jurca în Sportul sunt mici capodopere de precizie și umor involuntar. Despre Schweillinger: „Coordonatorul echipei, mare om de muncă, simţ al anticipaţiei, uşor iritabil.” Despre Macavei cel mic: „Tehnic, mare putere de muncă, foarte bun coleg. Ce păcat că nu e mai înalt!” Despre Petschowschi: „Voinţă impresionantă, simţ al porţii, puţin cam rigid. Poartă pe umeri povara plăcută, dar prea angajantă, a unui nume glorios.” — un tânăr cu un tată sau un unchi faimos în fotbal, ghicindu-se.

Campionatul 1967/68 s-a încheiat. Steaua ridica trofeul celei de-a 50-a ediții. La Iași, la Arad, la Craiova și la Giurgiu se sărbătorea. La Brăila, 11 jucători plângeau în vestiar. La Galați — două echipe, una în Seria Est a Diviziei C și alta în Seria I-a în Divizia B B — destinele se despărțiseră la golaveraj, cu un singur gol diferență. Fotbalul românesc din 1968 era pe cât de frumos, pe atât de crud.

Surse

tikitaka.ro · Arhiva fotbalului românesc · Poveștile fotbalului