La Bari era o căldură irespirabilă. Termometrele arătau peste 35 de grade. Pe San Nicola din Bari, unde cu cinci zile înainte, tricolorii îi învingeau pe sovietici, fotbalul românesc era pe cale să trăiască deopotrivă cea mai frumoasă și cea mai dureroasă săptămână din istoria sa.

Ziua de 14 iunie 1990 a intrat în istorie pentru noi ca o înfrângere cu gust amar. Nu pentru că am pierdut un meci. Ci pentru că ne-a învins un fotbalist de 38 de ani pe care nu l-am putut opri. Ca să fim puțini ironici, ne-a bătut un pensionar, venit de pe o insulă din Oceanul Indian, și care revenise în naționala Camerunului la insistențele președintelui de stat. Roger Milla avea să scrie în 30 de minute, unul dintre cele mai uluitoare capitole din istoria Campionatelor Mondiale.

Dar să mergem cu ordinea cronologică. Ne întoarcem la Bari, în acea după-amiază de joi, cu soarele aproape apus pe cerul italian și cu Românie pe primul loc în Grupa B (grupă din care mai făceau parte URSS-ul lui Dasaev și Argentina lui Maradona).

Contextul — favoriți și euforici

Grupa B a Campionatului Mondial din 1990 părea, pe hârtie, una greu de câștigat. Argentina, campioana mondială în exercițiu. URSS, finalistă la Campionatul European din 1988. Camerun, câștigătoarea Cupei Africii. Și România, echipa care nu mai ajunsese la un Mondial de 20 de ani și care intrase în competiție ca cel mai modest adversar de pe listă.

Numai că fotbalul din 1990 s-a dovedit capricios și minunat. Camerunul învingea Argentina în meciul inaugural — 1-0, cu Omam-Biyik marcator, cu două eliminări și cu Maradona privind uluit spre vestiare. Noi îi învingeam pe sovietici cu 2-0, Lăcătuș netezând calea printr-o „dublă” de toată frumusețea. Deodată, tricolorii nu mai erau outsideri. Deodată, eram luați în seamă!

Euforici după victoria cu sovieticii, tricolorii trăiau un sentiment pe care generația lor nu îl mai cunoscuse niciodată: sentimentul că poți, că ești acolo, că la Mondialul ăsta e loc de mai mult, nu doar speranțe. Ziarele din țară scriau în termeni entuziaști. Presa italiană îi descoperea cu interes tricolorii. Iar selecționerul Emerich Ienei reîntroducea în echipă cel mai bun jucător al României, omul pe care toată lumea îl aștepta: Gheorghe Hagi.

La Bari, pe 14 iunie, la ora 17:00 locală, arbitrul chilian Hernán Silva fluiera startul unui meci pe care nimeni nu-l va uita.

Primele 58 de minute — echilibru pe caniculă

Căldura era, fără exagerare, un factor de joc în sine. Emerich Ienei a mărturisit ulterior: „Ce a avut în plus Camerunul? Câteva grade Celsius. A fost o căldură de nedescris la Bari. Africanii erau obișnuiți să joace în aceste condiții.” Tricolorii o simțeau pe piele.

Prima repriză s-a terminat fără goluri. Eram în grafic. Camerunul, fără Massing și Kana-Biyik — doi apărători eliminați contra Argentinei — părea mai vulnerabil. Hagi revenea după absența din meciul cu URSS și intra în ritm treptat. Lăcătuș, cel mai periculos om al României, amenința flancul stâng. Timofte și Sabău controlau centrul.

Camerunezii jucau în repliere. Nepomniachi, selecționerul camerunezilor, le ceruse jucătorilor săi să fie răbdători. Declarase înainte de meci că are „două planuri secrete” pentru a învinge România. Presa din peninsulă zâmbise citind asta. Presa din România, mai puțin.

În minutul 55, Jenei a scos de pe teren primul jucător al României: Gheorghe Hagi, înlocuit cu Ilie Dumitrescu. Fusese un meci inconstant al lui Gică — mai mult cu picioarele în pământ decât în vârful jocului. Adversarii îl marcaseră strâns, știindu-i valoarea. Schimbarea a surprins tribuna. Dumitrescu, doar 21 de ani, intra cu energie proaspătă.

Minutul 58. Valeri Nepomniachi a ridicat o mână și a rostit un singur nume.

Roger Milla!

Minutul 76 — primul gol și primul dans

Roger Milla împlinise 38 de ani în mai. Se retrăsese din fotbalul mare cu un an înainte și se stabilise pe insula Réunion, în Oceanul Indian, unde juca pentru o echipă semi-profesionistă numită Saint-Pierroise. Președintele Camerunului, Paul Biya, îl convinsese personal să revină special pentru Mondial. Mulți au râs. Acum, Roger Milla era pe teren la Bari.

Timp de aproape 20 de minute, tricoul 9 al Camerunului se mișcase discret. Nu alerga exploziv. Nu dribla spectaculos. Stătea în umbra apărătorilor români, aparent inofensiv. Era o iluzie bine construită.

Minutul 76. O minge lungă degajată de camerunezi cade în careul nostru. Ioan Andone, fundașul cu 51 de selecții, cel mai experimentat din apărare, o vede venind. O clipă de ezitare. O fracțiune de secundă. Atât i-a trebuit lui Milla. S-a năpustit asupra lui Andone cu o forță pe care nimeni nu o anticipa de la un fotbalist de 38 de ani, i-a furat mingea — sau i-a smuls-o cu tot cu corp, după cum susținea Jenei: „L-a faultat clar pe Andone, e drept și fundașul nostru nu ar fi trebuit să îl lase să atingă primul mingea” — și a trimis-o cu sânge rece, cu Silviu Lung ieșit din poartă, în plasă.

Ceea ce a urmat golului a schimbat fotbalul pentru totdeauna. Roger Milla nu s-a dus spre coechipierii săi. Nu a ridicat pumnii spre cer. A alergat spre colțul de corner — nr. 9 fluturând în aerul fierbinte — și a început să danseze. Șolduri, brațe, zâmbet larg. Un dans spontan, nerepetat anterior, neplanificat. O explozie de bucurie pură de la un om care nu ar fi trebuit să mai fie acolo.

@fifaworldcup Roger Milla. Iconic. 🇨🇲🕺 #FIFAWorldCup ♬ Brazil Phonk Rave – TREVASPURA

Camerele de televiziune din toată lumea au prins momentul. Milioane de oameni l-au văzut în direct.

„Golul contra României a dat naștere a ceea ce a început ca o expresie spontană a bucuriei. Nimeni nu mai celebrase un gol astfel până atunci.”

— CNN, 2015 — despre golul lui Roger Milla contra României

Minutul 86 — al doilea gol, de data asta de maestru

România împingea în față, dezorganizată, speriată. Zece minute rămăseseră. Un gol și egalau. Doi ani de calificare, de muncă, de așteptare — nu puteau să cadă în fața unui veteran de 38 de ani. Nu se putea.

Minutul 86. Camerunul câștigă o minge la mijlocul terenului. Omam-Biyik primește, pivotează și pune o minge în adâncime. Milla pleacă, bate în viteză pe Popescu — cel care peste câțiva ani va fi cotat zeci de milioane — și execută un șut diagonal, impecabil, în colțul fileului. Sub bară. De la distanță. Fără să se uite la portar.

Al doilea dans a fost la fel de spontan, la fel de exuberant. Poate chiar mai încărcat — era confirmarea că nu fusese un accident, că nu fusese noroc, că Roger Milla era cu adevărat acolo și că dansa pentru că voia, pentru că putea, pentru că vârsta nu e niciodată un argument suficient împotriva dorinței.

Minutul 88 — Balint reduce, dar e prea târziu

Gavril Balint intrase pe teren în minutul 63, înlocuindu-l pe Florin Răducioiu. Când dansul lui Milla amuțise România, el era acolo, în careu, căutând o ultimă fărâmă de speranță.

Minutul 88. O centrare, o deviere, un moment de haos în careu. Balint plasează perfect. 2-1. Stadionul mormăie. România mai are două minute.

Arbitrul Hernán Silva a fluierat finalul. 2-1 pentru Camerun. România pierduse. Prima înfrângere de la Mondialul din 1990 — și tot cu ea, prima lecție serioasă de umilință, după euforia sovieticilor.

Cronologia meciului

Cele două echipe

Roger Milla — un om care nu ar fi trebuit să fie acolo

Povestea lui Roger Milla la Italia 1990 este poate cea mai ciudată și mai frumoasă din istoria Cupei Mondiale. Omul câștigase titlul de Fotbalist African al Anului în 1976 — și apoi din nou, 14 ani mai târziu, în 1990. Jucase în două Cupe ale Africii, fusese golgeter în 1986 și 1988. Se retrăsese din fotbalul de performanță și trăia relaxat pe insula Réunion.

Președintele Camerunului, Paul Biya, l-a sunat personal. L-a convins să revină. Selecționerul Nepomniachi — un sovietic instruit în școala lui Lobanovski — nu a opus rezistență. Milla era pe lista de 22.

La meciul cu Argentina, intrase în ultimele minute. La meciul cu România, Nepomniachi l-a aruncat pe teren la minutul 58. În 32 de minute, a marcat de două ori, a dansat de două ori și a redefint ce înseamnă „prea bătrân” în fotbal.

Ce s-a întâmplat mai departe — calificarea tot a venit

Înfrângerea cu Camerunul a resetat România la realitate. Nu, nu ești imbatabil. Nu, Mondialul nu se câștigă după un singur meci bun. Da, există oameni care se numesc Roger Milla.

Patru zile mai târziu, pe San Paolo din Napoli — stadionul lui Maradona, în oraşul lui Maradona — România a dat piept cu Argentina, campioana mondială. Hagi, cel scos din joc la Bari, a jucat poate cel mai bun meci al carierei sale internaționale. El a dominat jocul pe stadionul unde „El Pibe d’Oro” era zeul suprem. Monzon înscrisese pentru Argentina la 63 de minute. Balint — același Balint intrat de pe bancă, același om care marcse și contra Camerunului — a egalat la 68 de minute.

1-1 cu Argentina. Calificarea în optimi, pentru prima dată în istoria naționalei. Și România mergea mai departe, peste mormăitul decepției de la Bari.

Tricourile fără stemă — un detaliu uitat din vara lui 1990

Există un detaliu aproape uitat din vara aceea, care spune mai mult decât orice statistică. Tricolorii au jucat la Italia 1990 fără insignă pe piept. Fără stemă. Revoluția din decembrie 1989 eliminase toate simbolurile regimului comunist din viața publică, inclusiv stema de pe tricoul național. Federația Română de Fotbal nu apucase să creeze un design nou.

România juca la cea mai mare competiție fotbalistică din lume cu tricourile goale pe piept. Un simbol involuntar, poate cel mai uman: o țară care tocmai ieșise dintr-un regim de 45 de ani, care nu știa încă exact cum arată, care mergea înainte oricum, cu pieptul dezgolit.

Statistici și date tehnice

Ce a rămas din meciul de la Bari

Înfrângerea a durat. Nu zile — ci ani, poate decenii. Nu pentru scor, care în final n-a împiedicat România să se califice. Ci pentru imaginea aceea: un om pe care nu îl mai așteptai, la o vârstă la care fotbaliștii se retrag de ani buni, dansând cu o bucurie pe care nimic nu o putea stinge.

Jenei a susținut mereu că Milla faultase la primul gol. Poate că da. Arbitrul Silva n-a văzut sau n-a vrut să vadă. Mingea a intrat în plasă și fotbalul a înaintat.

Presa din România din zilele acelea — inclusiv ziarele pe care le-ai putea citi în arhivele atașate acestui articol, tipărite la Timișoara, la Bari, în română și maghiară — era împărțită: dezamăgire pentru înfrângere, dar deja cu gândul la Argentina. Era clar că România nu murise la Bari. Era clar că meciul cu campioana mondială urma să fie testul adevărat.

Camerun a terminat prima în grupă. A bătut Columbia în optimi — cu celebrul Higuita prins în offside cu mingea la picior de către același Milla. A pierdut în sferturi cu Anglia, în prelungiri, 2-3. A fost prima echipă africană din istoria fotbalului care ajungea în sferturile unei Cupe Mondiale.

Roger Milla a primit Gheata de Bronz a turneului și a intrat în echipa All-Star. La Mondialul din 1994, la 42 de ani, a mai înscris un gol. El este, până astăzi, cel mai vârstnic marcator din istoria Cupei Mondiale.

tikitaka.ro · Meciuri de legendă · Arhiva naționalei

Surse

tikitaka.ro · Arhiva fotbalului românesc · Meciuri de legendă