BAZIL MARIAN
(7 noiembrie 1922 – 19 ianuarie 2008)
Bazil Marian s-a născut pe 7 noiembrie 1922 în localitatea Uioara de Sus, din județul Alba, astăzi parte din municipiul Ocna Mureș. Povestea lui începe cu o autenticitate specifică fotbalului românesc interbelic: un copil care bătea mingea pe maidanul din spatele casei în care locuia, în Uioara, un cătun mic din Transilvania. La doar 11 ani, micuțul Bazil s-a legitimat la echipa locală Solvay Uioara, clubul patronat de compania chimică care avea o fabrică în zonă. Patru ani mai târziu, între 1934 și 1938, tânărul talentat își dezvolta abilitățile tehnice în rândurile juniorilor acestei formații muncitorești.
Debutul în fotbalul mare avea să vină în 1938, când, la doar 17 ani, Bazil Marian a îmbrăcat tricoul Victoriei Cluj, evoluând ca inter dreapta în Divizia A. Primele sale apariții în primul eșalon al fotbalului românesc au dat tonul pentru o carieră care avea să se întindă pe aproape două decenii. După o scurtă aventură de două sezoane la Victoria Cluj, unde a disputat 14 meciuri și a marcat 2 goluri, retrogradarea clubului ardelean l-a determinat să își continue drumul la Mica Brad, echipa companiei aurifere care exploata minele din zona Bradului.
În 1941, tânărul mijlocaș ajunge la Carmen București, clubul patronat de industriașul Dumitru Mociorniță, o echipă care în acei ani aduna câteva dintre cele mai talentate nume ale fotbalului românesc. Alături de Angelo Niculescu, Iuliu Barátky și Nicolae Simatoc, Bazil Marian avea să devină unul dintre stâlpii acestei formații spectaculoase. Deși cel de-al Doilea Război Mondial a întrerupt activitatea fotbalistică oficială, fiind disputat doar așa-numitul „campionat de război”, Marian s-a afirmat ca o adevărată vedetă a epocii.
După reluarea campionatului divizionar în 1946, Carmen București a oferit spectacol, iar Bazil Marian a scris una dintre cele mai celebre pagini ale carierei sale. La 7 decembrie 1946, într-un meci cu Ciocanul București, Carmen s-a impus categoric cu 6-0. În acea partidă memorabilă, Bazil a reușit o fază care avea să rămână în istoria fotbalului românesc: a scăpat singur spre poarta adversă, a driblat tot ce i-a ieșit în cale, inclusiv portarul, după care s-a așezat cu fundul pe minge și cu mâna la ochi, căutându-și parcă adversarii, înainte de a împinge balonul în plasă. Un gest spectaculos, plin de umor și îndrăzneală, care ilustra perfect personalitatea jucătorului și stilul fotbalului romantic de atunci.
În sezonul 1946-1947, Bazil Marian a marcat 20 de goluri pentru Carmen București, clasându-se pe locul 4 în ierarhia golgheterilor Diviziei A. Performanța era cu atât mai remarcabilă cu cât fotbalul se juca într-o perioadă de tranziție politică și socială, iar confortul oferit jucătorilor era modest comparativ cu standardele actuale.
La finalul sezonului 1946-1947, Carmen București a fost dizolvată de regimul comunist care tocmai preluase puterea în România. Bazil Marian și prietenul său, Valentin Stănescu, au încercat o evadare dramatică: cei doi fotbaliști s-au îmbarcat pe un vapor în Portul Constanța, cu speranța de a ajunge în Italia. Planul a eșuat însă rapid – au fost prinși de autorități, care le-au oferit o alegere categorică: închisoarea sau să joace pentru o echipă muncitorească. Ambii au ales fotbalul și au fost repartizați la Locomotiva București, care avea să devină mai târziu celebrul Rapid București.
La Locomotiva/Rapid București, Bazil Marian a rămas până în 1954, disputând peste 100 de meciuri și marcând 54 de goluri în Divizia A. Aici, supranumele de „Bombardierul” a prins contur definitiv. Principala sa calitate era tehnica perfectă de lovire a mingii, combinată cu o forță în șut ieșită din comun. Portarii vremii tremurau când îl vedeau apropiindu-se de careu cu mingea la picior.
Un episod legendar s-a petrecut într-un meci cu CFR Timișoara: Bazil Marian a tras de la 18 metri un șut atât de puternic încât mingea a rupt plasa porții. Întâlnirea a fost întreruptă mult timp până când arbitrul și-a dat seama că plasa fusese literalmente perforată de forța loviturii. La final, portarul Dumitru Pavlovici a mărturisit cu umor negru: „Cel mai bucuros că a fost gol sunt eu. Altfel, dacă șutul lui Marian m-ar fi izbit în plin, ajungeam direct la spital”.
Sezonul 1947-1948 rămâne unul dintre cele mai prolifice din cariera sa: a înscris 32 de goluri în 24 de meciuri, dar s-a clasat doar pe locul secund în clasamentul golgheterilor, în spatele lui Ladislau Bonyhádi de la ITA Arad, care a stabilit un record cu 49 de reușite. În 1952, într-un meci disputat pe un ger năprasnic cu Metalul București, Bazil Marian a protagonizat o altă anecdotă care l-a făcut nemuritor: după ce i s-a anulat un gol, supărat, s-a dus la marginea terenului unde se vindea țuică fiartă și a dat pe gât un păhărel. A marcat din nou, dar și acest gol a fost anulat. Așa că a mai băut „una mică”, apoi a mers la arbitru, i-a strâns mâna și a cerut să fie înlocuit, declarând că dacă mai înscrie un gol și acesta este anulat, va trebui să bea din nou și se va îmbăta.
La nivel internațional, Bazil Marian a adunat 18 selecții în echipa națională a României între 1942 și 1949, marcând 2 goluri. Debutul său în tricoul tricolor a avut loc la 1 iunie 1941, sub comanda tehnicianului Virgil Economu, într-un meci amical pierdut cu 1-4 împotriva Germaniei. Primul său gol pentru naționala României a venit la 13 iunie 1943, într-un meci amical încheiat 2-2 cu Slovacia. Al doilea gol a fost marcat pe 6 iulie 1947, în victoria cu 3-2 împotriva Bulgariei, în cadrul Cupei Balcanice.
Ultimul meci al lui Marian în tricoul național a avut loc la 8 mai 1949, o victorie cu 2-1 împotriva Poloniei, disputată pe teren propriu. Deși nu a avut o carieră internațională extrem de prolifică numeric, prezența sa în lot în perioada dificilă a celui de-al Doilea Război Mondial și a primilor ani postbelici demonstrează valoarea și consecvența sa.
În 1954, la vârsta de 32 de ani, Bazil Marian și-a încheiat cariera de jucător după un meci disputat pe 14 noiembrie, pierdut cu 3-2 împotriva Progresului Oradea. Cu toate acestea, dragostea pentru fotbal era prea puternică pentru a se retrage definitiv. În 1960, când a promovat Jiul Petroșani în Divizia A ca antrenor, echipa nu avea un lot suficient de puternic, așa că Marian, la 39 de ani, a revenit pe teren, disputând 14 meciuri și marcând 2 goluri.
După ce și-a agățat ghetele în cui, Bazil Marian a început o carieră de antrenor care avea să dureze mai bine de trei decenii. Primii șase ani, între 1954 și 1960, i-a petrecut ca antrenor secund la Rapid București, acumulând experiență și învățând meseria de pe bancă. În 1960, a preluat postul de antrenor principal al Jiului Petroșani, pe care l-a promovat în Divizia A în sezonul 1960-1961.
După ce a trecut pe la Viitorul București și a lucrat cu naționala de tineret a României între 1963 și 1967, Bazil Marian a avut o scurtă experiență ca antrenor al echipei naționale de seniori în 1967: un singur meci, amical, încheiat 1-1 cu Uruguay la Montevideo. În 1967, a preluat Dinamo București, club cu care avea să câștige prima sa trofeu important ca antrenor: Cupa României 1967-1968, după o victorie în finală cu 3-1 împotriva… vechii sale iubiri, Rapid București, antrenată de fostul său coechipier de la Carmen, Valentin Stănescu.
Revenirea la Rapid în 1971 a adus momente de glorie europeană. Sub conducerea lui Bazil Marian, giuleștenii au reușit o performanță rămasă în istoria fotbalului românesc: eliminarea echipei italiene Napoli în Cupa UEFA, sezonul 1971-1972. După ce pierduse în tur cu 0-1 în Italia, Rapid s-a impus la București cu 2-0, pe 30 septembrie 1971, în fața a 50.000 de spectatori pe stadionul „23 August”. Golurile au fost marcate de Ion Dumitru (minutul 26) și Daniel Ene (minutul 34). Napoli era o forță a fotbalului italian, având în lot portarul legendar Dino Zoff și atacantul brazilian José Altafini. A fost prima oară când o echipă românească trecea de o formație italiană în competițiile europene.
În același sezon, Rapid a continuat parcursul european eliminând Legia Varșovia (4-2 la general), înainte de a fi eliminată în optimile de finală de viitoarea câștigătoare a competiției, Tottenham Hotspur. Pe plan intern, Bazil Marian a câștigat cu Rapid Cupa României 1971-1972, după o victorie cu 2-0 în finală împotriva Jiului Petroșani. Golurile au fost marcate de Stelian Marin (minutul 3) și Alexandru Neagu (minutul 27) în fața a 30.000 de spectatori pe stadionul „23 August”, la 2 iulie 1972.
În 1973, Bazil Marian a plecat în Algeria, unde a antrenat două echipe: Boufarik VA (1973-1974) și JS Kabylie (1974-1975). Experiența nord-africană a reprezentat o aventură profesională într-o perioadă când puțini antrenori români lucrau în străinătate. După doi ani petrecuți în Algeria, s-a întors acasă, la Rapid București, unde a rămas între 1975 și 1978.
Ultimul act al carierei sale de antrenor l-a constituit revenirea la naționala de tineret a României, pe care a pregătit-o între 1979 și 1989, când s-a retras definitiv din fotbal, la vârsta de 67 de ani. Această ultimă perioadă i-a permis să transmită tinerelor generații experiența acumulată în deceniile anterioare, contribuind la formarea viitoarelor talente ale fotbalului românesc.
Bazil Marian a decedat pe 19 ianuarie 2008, la București, la vârsta de 85 de ani. Personalități marcante ale culturii și fotbalului românesc au rămas marcate de poveștile sale. Maestrul Radu Cosașu mărturisea că ține cu Carmen tocmai datorită lui Bazil Marian, în timp ce regretatul Florian Pittiș declara: „Țin cu Rapid din cauza lui Bazil Marian. Tocmai ce se transferase de la Carmen. Vrăjea mingea, vrăjea adversarul, mă vrăjea pe mine și pe încă vreo 15.000 de nebuni din tribunele Giuleștiului”.
Bilanțul carierei sale impresionează: peste 180 de meciuri și 85 de goluri ca jucător în competițiile oficiale, 18 selecții și 2 goluri pentru naționala României, și o carieră de antrenor care s-a întins pe 35 de ani. Ca tehnician, a câștigat două Cupe ale României (1968 cu Dinamo și 1972 cu Rapid), a obținut performanțe notabile în cupele europene și a format generații de fotbaliști.
Povestea lui Bazil Marian este mai mult decât o simplă listă de rezultate și statistici. Este povestea unui fotbalist spectaculos, care juca cu zâmbetul pe buze și cu inima deschisă, care nu ezita să bea țuică pe marginea terenului sau să se așeze pe minge pentru a-și căuta adversarii. Este povestea unui om care a iubit fotbalul cu patimă și care a reușit să transmită această dragoste generațiilor următoare, atât ca jucător, cât și ca antrenor.
„Bombardierul din Giuleşti” rămâne unul dintre cele mai autentice și fascinante personaje ale fotbalului românesc, un simbol al unei epoci în care fotbalul era nu doar sport, ci și spectacol, poezie și aventură. Numele său continuă să rezoneze în inimile suporterilor giuleșteni și în memoria colectivă a fotbalului românesc, ca un omagiu adus spiritului liber și talentului autentic care defineau fotbalul romantic al secolului trecut.
