Balcaniada lui 13-0
Într-un moment în care fotbalul modern ne captivează cu tehnologii avansate și strategii complexe, este fascinant să ne întoarcem la originile sale, descoperind povești din epoci de aur ale sportului rege. În anul 1984, revista Almanah Sportiv reîmprospăta memoria cititorilor cu momente istorice ale fotbalului românesc, printre care și triumful răsunător al echipei naționale la prima Balcaniadă de Fotbal organizată în România, cea din 1933, cu o însemnătate istorică pentru noi!
Sărbătorind povestea denumită simbolic „Balcaniada lui 13-0”, sunteți invitați să descoperim împreună detaliile unui succes care a rămas un reper al performanței și al pasiunii în fotbalul românesc. Materialul, inspirat din relatarea originală publicată în Almanah Sportiv 1984, ne conduce pas cu pas prin atmosfera acelor vremuri, aducând la viață mărturii neprețuite ale unei generații de aur povestite de fostul mare fotbalist ale acelor vremuri, Silviu Bindea!
✻✻✻
În continuarea, povestea despre „Balcaniada lui 13-0” relatată în Almanahul Sportul, 1984:
La prima Balcaniadă de fotbal, găzduită de capitala țării noastre în 1933, reprezentativa României a obținut un strălucit succes. Triumful a fost numit în presa vremii „Balcaniada lui 13-0″, pentru că acesta a fost scorul general cu care fotbaliștii tricolori și-au surclasat adversarii (Iugoslavia, Bulgaria și Grecia)! Despre „Balcaniada lui 13-0” s-a mai spus că a fost „Balcaniada de aur“, deoarece un asemenea scor general va rămâne de neuitat în istoria fotbalului românesc.
Unul dintre marii jucători ai reprezentativei noastre, participant la acest important eveniment, a fost Silviu Bindea, extremă dreaptă celebră, care pe atunci nu împlinise nici 21 de ani. L-am vizitat pe Bindea la locuința sa din Timișoara, pe strada Nicolae Filipescu, unde septuagenarul pensionar locuiește împreună cu întreaga sa familie: soția, fiica Stela — profesoară, căsătorită cu doctorul Branea — și cei doi nepoți, Ion (11 ani) și Horia Silviu (17 ani).
Nenea Silviu m-a primit cu zâmbetul pe buze, cu binecunoscuta ospitalitate bănățeană. L-am găsit aproape neschimbat față de 1966, când era încă antrenorul echipei Politehnica Timișoara și contabil-șef la I.A.P.L. din localitate. Nu s-a lăsat complimentat.
— Nu e chiar așa, mi-a replicat. Au trecut anii… Privește firele de păr alb, cele 10 kilograme pe care acum le am în plus și o mică artroză coxo-femurală… Important este însă să-ți păstrezi luciditatea, vigoarea prin mișcare și preocupările zilnice. Îmi place și acum fotbalul și nu scap niciun meci important pe stadion sau la televizor. Citesc tot ce e nou în orice domeniu și nu evit un film sau un spectacol bun. Asta e viața mea acum… Nu mă sperie „vârsta a treia”.
— Bănuiți, probabil, care este scopul vizitei mele la dumneavoastră, nene Silviu. Pe vremea celebrei Balcaniade din 1933 eram copil, iar alte generații mai tinere sunt sigur interesate să știe cum a fost acel… 13-0!
— Da, bănuiam că aici vom ajunge. Permite-mi însă o scurtă introducere. Jucam pe atunci în celebra echipă timișoreană Ripensia. Aveam o formație foarte bună. La sfârșitul lui 1932 și începutul lui 1933 se considera, ca și astăzi, că pregătirea temeinică făcută iarna își va arăta roadele vara, cu alte cuvinte „Cine seamănă la timp culege roade bogate”. Cu Ripensia am făcut iarna un turneu foarte util. Formația română i-a uimit pur și simplu pe francezi și apoi pe olandezi. Pe Coasta de Azur am învins pe Hyères cu 1-0, apoi pe Toulon cu 12-1 și pe Monaco cu 5-3, toate fiind formații bine cotate pe atunci în prima divizie franceză.
Ne-am întors acasă și am continuat pregătirile în sală. În primele zile ale lunii februarie am fost invitați în Olanda, grație publicității făcute de presa pariziană. Acolo am întâlnit cele mai în formă formații olandeze: 4-0 cu Dordrecht (pe atunci în prima ligă), 3-3 cu Ajax Amsterdam și 3-0 cu Haarlem! A fost un triumf al lui „Ripi”, onorând din nou cartea de vizită a fotbalului românesc.
Am revenit în țară și am câștigat seria „A“, cu un golaveraj de 49-10 în 12 jocuri, și am întâlnit în finala ligii câștigătoarea seriei „B”, Universitatea Cluj (0-0 în deplasare și 5-3 la Timișoara). Deci, eram campioni!
— A început deci perioada de aur a Ripensiei și a lui Bindea?
— Da, așa este. Iată de ce, având o pregătire fizică și tehnică ireproșabile, Federația Română de Fotbal a considerat normal și fără echivoc că poate să selecționeze întreaga echipă a Ripensiei pentru Balcaniada de la București, programată în iunie.
Conducătorul tehnic al federației, Octav Luchide, și antrenorul Costel Rădulescu au ajuns la această concluzie văzându-ne jucând în partidele de ligă și în plus aveau ca argumente presa franceză și olandeză. La 1 iunie 1933 ne-am deplasat la București în vagon de clasă. Pe vremea aceea nu existau avioane pentru rute interne, iar vagonul de dormit nu era la îndemâna oricui. F.R.F. nu-și putea permite luxul unor asemenea cheltuieli. Curbele de sacrificiu se resimțeau și în domeniul fotbalului.
Ajunși în Capitală, întreg lotul a fost cazat la hotel Union, un hotel, ce-i drept, bun, dar nu de lux. Eram toți băieți modești. Pregătirile le-am făcut pe stadionul C.N.E.F., care avea un gazon bun, oarecum neobișnuit pentru noi, care pe atunci jucam la Timișoara pe arena „Electrica”, acoperită cu zgură. Pe iarba tunsă scurt fugeam ca pe un covor persan, detentele și alergarea erau parcă mai elastice, mai sprintene, nefiindu-ne teamă că o cădere ne-ar putea accidenta. Mingea se învârtea mai repede, pasele funcționau cu precizie.
Am făcut câteva antrenamente de acomodare pentru meciul inaugural, deoarece selecționerii fixaseră o echipă cu jucători și din alte formații. În afară de noi, cei patru timișoreni, pentru primul meci au fost introduși în echipă clujeanul Șepci – portar, bucureștenii Vogl și Albu – fundași, Bobe și Steinbach – halfi, Petea Vîlcov – inter dreapta și orădeanul Bodola – inter stânga, trecut și el ulterior la Venus; în rest, eram timișorenii de la Ripensia: Lakatos, Ciolac, Dobai și eu, al patrulea. Alți bănățeni de la Ripensia stăteau pe banca de rezerve: portarul Zombory, halful Moravetz, halful centru Cotormani, interul dreapta Nicolae Covaci și alții.
La 3 iunie am făcut ultimul antrenament. A fost un joc-școală. Octav Luchide, încântat de coeziunea și omogenitatea noastră, ne-a felicitat, spunându-ne: „Dacă totul va merge așa, nu vom avea probleme în cele trei meciuri“.
BALCANIADA LUI 13-0: PRIMUL MECI
ROMÂNIA – BULGARIA 7-0 (4 iunie, 1933)
4 IUNIE: primul meci cu Bulgaria. Stadionul era arhiplin. Tribunele I și a II-a erau ticsite. A început jocul. Mingea mergea ca trasă pe sfoară, încât apărarea bulgară a fost făcută „șah-mat” de 7 ori, iar portarul Șepci a cules doar câteva mingi pe care le trimitea cu mâna sau cu piciorul lui „Vogl” (n.r. Emerich Vogl — celebrul internațional, fost antrenor al echipei reprezentative în anii de după Eliberare). Acesta pasa balonul omului liber, care la rândul său lansa atacul, mai mult pe aripi. De obicei, lui Dobai și mie.
În acest meci, câștigat cu 7-0, eu n-am marcat nici un gol. Să vă spun sincer, am evitat intrările tari ale adversarilor. Preferam să driblez unul-doi și de pe linia de corner să centrez cu boltă, căutându-l mereu pe Ghiță Ciolac, care din pasele mele a înscris de trei ori! Celelalte patru goluri au fost semnate de Dobai și Petea Vîlcov câte două. Ce să vă spun? Urale, aplauze pe stadion și bucurie de nedescris în vestiare.
BALCANIADA LUI 13-0: AL DOILEA MECI
ROMÂNIA – GRECIA 1-0 (6 iunie, 1933)
6 IUNIE: al doilea joc, cu Grecia. Firește, după primul succes, formația noastră n-a fost schimbată. Adică: Șepci-Vogl, Albu-Bobe, Steinbach, Lakatos – Bindea, Petea Vîlcov, Ciolac, Bodola, Dobai. Meciul cu grecii a fost mai greu decât ne așteptam. Adversarii noștri, speriați de scorul-fluviu din meciul cu bulgarii, s-au postat în careu pe trei rânduri, așa încât pur și simplu asediul nostru s-a dovedit aproape inutil.
Dar nici noi n-am adoptat o tactică potrivită. Enervat la un moment dat, Vogl, care se afla undeva în centrul terenului, ne-a strigat: „Lăsați-i să iasă din careu și jucați pe aripi!” Eu am făcut cinci-șase curse, i-am driblat, am centrat, am tras de câteva ori la poartă, ca și Petea și Ghiță Ciolac, dar golul nu venea… Și totuși, Dobai – pe care-l poreclisem „Calul” (pentru viteza sa debordantă și șuturile sale năpraznice) – a reușit să marcheze golul victoriei în partea a doua a primei reprize. După pauză nu s-a mai marcat.
A fost un joc greu, pe care trebuia să-l câștigăm la 3-4 puncte diferență, dar, cum spuneam, a rămas 1-0. În cabine, selecționerii noștri n-au fost mulțumiți. Costel Rădulescu ne-a cam muștruluit: „Cred că victoria cu bulgarii vi s-a urcat la cap! Cu sârbii (neînvinși până atunci) va fi și mai greu și nu-i vom putea bate dacă veți juca la fel ca azi”. Am părăsit stadionul aproape cu sentimentul unei înfrângeri.
În camerele hotelului se așternuse, după cină, liniștea. Toți ne gândeam la partida cu Iugoslavia. Eram agitați și mulți dintre noi n-au prea dormit. Ba, mai mult, unele mici accidentări au determinat ca în „11″-le nostru să intre alți trei timișoreni: Moravetz – half dreapta, „Fachirul” Bebi Cotormani – centru half și Nicolae Covaci, fratele mai mare al lui Ștefan Covaci, pe postul de inter dreapta.
BALCANIADA LUI 13-0: FINALA
ROMÂNIA – IUGOSLAVIA 5-0 (11 iunie, 1933)
11 IUNIE: finala cu Iugoslavia. Intrăm pe stadion, în ovațiile celor 20.000 de spectatori, în următoarea componență: Șepci – Vogl, Albu – Moravetz, Cotormani, Lakatos – Bindea, Covaci, Ciolac, Bodola, Dobai. Deci, o formație cu 7 jucători de la Ripensia! Adversarii noștri aveau și ei câțiva jucători cu mare firmă, în frunte cu Trnanici – fost selecționer al reprezentativei Iugoslaviei în anii postbelici -, fundașul Rajkovici și faimoșii înaintași Kokotovici și Jivkovici.
Meciul a început într-un ritm infernal, așa cum știa să joace Ripensia în zilele ei de glorie. În minutul 7 am cules de pe linia de fund o minge, am sprintat lung, în apropierea colțului careului de 16 m, l-am fentat pe masivul Rajkovici și am tras puternic, înscriind primul gol. Colegii de echipă m-au purtat pe brațe, apoi m-au trântit pe gazon, de-mi era frică să nu mă strivească (n.r. Bindea era destul de firav, avea doar 63 de kg și 1,69 m înălțime).
Jocul a continuat cu o vivacitate deosebită. Am jucat, fără să exagerez, ca un drac. Aveam o poftă de driblinguri și centrări cum rar mi s-a întâmplat. Așa s-a terminat și partida, pentru că, în partea secundă, iugoslavii s-au străduit să nu primească gol, iar noi doream să menținem această victorie care a consemnat cel mai categoric succes al reprezentativei noastre din istoria partidelor cu Iugoslavia. Toți am primit calificativul maxim în fața unui adversar bucurându-se în vremea aceea de renume european. A fost poate cea mai frumoasă zi din viața mea de fotbalist!
La sosire, la hotelul Union, circulația era oprită din cauza gardului viu care se formase de către trecătorii care aflaseră de succesul nostru neașteptat. Se scanda într-una: „Bravo, România, pentru 1-0!”, „Vogl”, căpitanul echipei, în general foarte zgârcit în laude, îmi șoptea la ureche: „Bindul, ai fost remarcabil! Tu ai dat tonul celei mai frumoase «sârbe» românești. Să nu uiți niciodată acest joc memorabil! Eu nu-l voi uita”.
Orele de conversație cu Bindea, în locuință, au trecut repede. Am cercetat cu interes biblioteca sa sportivă, vitrina cu zeci de trofee ale fostului „reactor” al Ripensiei și al reprezentativei României, un adevărat muzeu sportiv, cu care puțini fotbaliști se pot mândri. Era o delectare să privești albumele cu fotografii și cronicile sportive care lăudau un mare jucător al României.
