În secuime, pentru sute de mii, iar la nivel național, pentru milioane de oameni, duminicile erau zile de sărbătoare, mai ales datorită meciurilor de fotbal din Divizia A, care aveau loc după-amiaza. Indiferent dacă puteau să-și susțină echipa preferată din tribune sau ascultau cu sufletul la gură transmisiunile în direct ale meciurilor la radio.
„Domnule, mă luați cu dumneavoastră?” – aceasta a fost întrebarea pe care, la vârsta de 11 ani, am adresat-o pentru prima dată la intrarea stadionului din Târgu Mureș, în parcul orașului. Deoarece, la o astfel de întrebare, orice copil primea invariabil un răspuns afirmativ, într-o după-amiază însorită de sfârșit de vară, mai exact pe 30 august 1980, am început să cunosc personal echipa mea preferată, ASA Târgu Mureș, într-un meci împotriva legendarei echipe din Pitești, cu Dobrin, Radu II, Stancu și Doru Nicolae în teren.
Până atunci îi cunoșteam pe jucători, antrenori, medicul și maseurul echipei doar din fotografii și articole de ziar. Ba chiar îi văzusem de două-trei ori la televizor. Știam exact cine pe ce post joacă, cu ce număr, care picior este mai puternic, cum driblează, pasează, lovește cu capul, șutează de la distanță sau se strecoară ca un vânător în careu. Țineam evidențe detaliate despre câte meciuri au jucat în Divizia A și câte goluri au înscris până atunci. Știam pe dinafară componențele de start ale tuturor echipelor din Divizia A și, de asemenea, cine erau cei mai frecvent folosiți rezerve.
Încă de la vârsta de nouă ani urmăream presa scrisă (mai exact „Steagul Roșu” și „Sportul”), precum și emisiunea în limba română „Fotbal minut cu minut” de la Radio București, aflând tot ce se putea afla despre jucători, echipe și antrenori. Vorbim despre aspectele profesionale, deoarece presa sportivă de atunci nu era preocupată de scandaluri din viața privată, schimbări de mașini sau iubiri, ori de salarii astronomice. Sportul era despre sport, iar fotbalul despre fotbal. Și pe tribune nu se aflau huligani care să arunce cu scaune sau să-și agite pumnii, dar chiar și așa, la meciurile de acasă, stadionul izbucnea adesea ca un vulcan, iar suporterii își încurajau sportiv favoriții. Când adversarii jucau dur, se auzeau huiduieli, iar arbitrii erau înjurați dacă păreau să favorizeze echipa ASA. Însă ceea ce vedem, auzim și trăim astăzi în peluzele numite ultras din stadioanele de acasă era de neimaginat pe atunci. Acolo unde astăzi ploaia de goluri este înlocuită de ploaia de pietre.
Publicul din Târgu Mureș, altminteri foarte civilizat, și-a pierdut răbdarea de două ori, dar atunci a fost foarte serios. Prima dată în toamna lui 1977, când, după înfrângerea cu 1-0 acasă împotriva echipei din Hunedoara, o parte din spectatorii furioși s-au mutat pe șinele de cale ferată din spatele tribunei principale, au aprins focuri, au oprit trenul care venea și au aruncat cu pietrele ridicate de pe terasament în geamurile vestiarului favoriților. Furorile au fost cauzate de suspiciunea de blat și de rezultat, ceea ce, în contextul vremii, putea părea de înțeles. ASA, care era considerată invincibilă acasă și lideră de clasament, întâlnea echipa Corvinul, condamnată la retrogradare. Eșecul echipei din Târgu Mureș, care până atunci învinsese pe toată lumea cu superioritate, era de neacceptat, mai ales într-o perioadă în care surprizele erau extrem de rare, iar avantajul terenului propriu asigura cel puțin o victorie subțire favoriților.
A doua oară a fost la începutul anilor ’80, după un meci împotriva Universității Craiova, când stadionul a fost la un pas de a exploda. Motivul a fost că arbitrul, Constantin Gheorghe din Galați, cunoscut mai degrabă sub porecla „Costică Nașu’”, a refuzat să acorde două lovituri de la 11 metri pentru ASA Tg. Mureș și a eliminat un jucător de-al nostru. Echipa adversă, supranumită „Campioana unei mari iubiri”, cu Beldeanu, Ștefănescu, Cămătaru, Balaci, Crișan și ceilalți, oricum era greu de bătut. În acea zi, însă, arbitrul a făcut ca meciul să devină aproape imposibil de câștigat pentru noi. După meci, mii de spectatori au rămas pe stadion, strigând și scandând împotriva arbitrului. După o oră și jumătate, acesta a putut părăsi stadionul doar sub protecția a zeci de milițieni. În asemenea cazuri, furia publicului era îndreptată în primul rând împotriva arbitrilor și mult mai puțin asupra echipei noastre.
Fiecare an avea punctele sale culminante, care trezeau un entuziasm deosebit: derby-urile din orașe precum Cluj-Napoca, Brașov, Sibiu sau Oradea, meciurile împotriva echipelor puternice din București, dar mai ales cele împotriva Craiovei, Timișoarei sau Aradului, unde fotbalul avea o tradiție puternică. La ASA, numărul fanilor creștea considerabil la meciurile acasă împotriva unor echipe de top. Spectatorii stăteau în picioare de-a lungul pistelor de atletism care înconjurau terenul de joc. Când ASA Tg. Mureș juca acasă împotriva Stelei, Dinamo sau Universității Craiova, publicul de pe stadion devenea de două-trei ori mai numeros decât cel obișnuit. Aceste partide aveau o semnificație aparte și dincolo de terenul de joc. În fața camerelor de luat vederi, echipa orașului nostru, situat la poalele Carpaților, putea să demonstreze că, în fața echipelor din capitală, nu doar rezista, dar, uneori, ieșea învingătoare.
Dar nu doar la Târgu Mureș era așa. Și la Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Sfântu Gheorghe sau Gheorgheni, unde ASA Tg. Mureș era echipa favorită a multora, meciurile atrăgeau mase de oameni. Era o manifestare a spiritului comunității maghiare, chiar dacă tăcută. Fotbalul era mai mult decât un joc; era un refugiu, o formă de exprimare a identității în fața unui regim care încerca să o reprime. În mijlocul tribunei, cu inima bătând la unison cu echipa favorită, fiecare simțea că aparține unei comunități mai mari și mai unite decât ar fi fost posibil altundeva. A fost o epocă a speranțelor și dezamăgirilor, a victoriilor și înfrângerilor, dar, mai presus de toate, o epocă a bucuriei de a trăi apartenența.
Din cele mai bune echipe, Steaua sau Dinamo reprezintă o forță mai puternică în joc. Despre acest subiect, și László Bölöni are păreri similare. Fostul suflet al echipei, omul bun la toate, este convins că, în condiții mediocre, este imposibil să se obțină rezultate de vârf. „Nu este suficient ca jucătorii sau echipa să fie buni. Și conducătorii trebuie să facă ceva”, afirmă el, vizând nu neapărat liderii cluburilor, ci mai degrabă pe influenții lideri ai comitetului județean de partid din acea vreme.
Antrenorul uitat al succeselor
Fostul internațional Tibor Bóné (Tiberiu Bone), originar din Oradea, care a venit de la marele CCA, precursorul echipei Steaua, deținea de asemenea un grad militar. Totuși, respectul colegilor săi nu a fost câștigat prin medalii purtate pe uniforma rar folosită, ci prin competența sa și abilitățile psihologice extraordinare. Acestea i-au permis să trateze și să îndrume fiecare jucător în maniera potrivită. Nu doar jocul de echipă bazat pe contraatacuri, ci și spiritul de echipă excelent au fost rezultatul muncii sale dedicate.
Tibi Bácsi a dus echipa pe podium de două ori, o dată pe locul trei și o dată pe locul doi. De asemenea, a fost de două ori antrenor al echipei ASA, dar niciodată nu a fost găsit un antrenor mai bun decât el. Decedat în primăvara anului 1983, la doar 54 de ani, Mister a fost tratat nedrept nu doar în timpul vieții, ci și după moartea sa, când nu i s-a acordat respectul cuvenit. Au trebuit să treacă mulți ani și o schimbare de regim pentru ca cineva să-și amintească de fostul antrenor de succes.
Dar nici atunci nu au fost comandanții ASA Tg. Mureș cei care și-au amintit de el, ci Béla Újfalvi, un „nebun după fotbal” din Sovata, și antrenorul Nagy Miki, fost elev al lui Bóné. Ei au decis să organizeze un turneu memorial în onoarea marelui predecesor în localitatea vecină, Sovata, unde echipa din Târgu Mureș își făcea cantonamentele de iarnă și vară.
Oameni și legende
Și, dacă am menționat numele lui Tibor Bóné, să vorbim și despre Bölöni, internaționalul cu 108 selecții, despre Hajnal, cel mai tehnic jucător văzut vreodată pe stadionul din oraș, despre Fazakas, maestrul driblingurilor pe partea dreaptă, despre antrenorul „magician” Nagy Miki, despre golgheterul Mureșan, Fanici, Biró Imre, despre uriașul portar Sólyom, despre fundașul cel mai perseverent, Ispir, și despre tânărul talentat Costel Ilie, medaliat cu bronz la campionatul mondial de juniori. Și lista ar putea continua…
Un final trist
Povestea însă s-a terminat de mult. În prezent, Târgu Mureș nu mai are o echipă ASA sau una sub alt nume. Cel puțin nu în prima ligă, ba nici măcar în a doua. Ceea ce exista la mijlocul anilor 2010 nu era, de fapt, o echipă mureșeană autentică. Deși fanii s-ar fi bucurat de un titlu de campioană aflat la un pas distanță, ratarea acestuia în ultimul moment nu a fost atât de dureroasă precum remizele pe teren propriu din trecut.
După înfrângerea suferită în fața Oțelului Galați, deja retrogradat, nimeni nu a aruncat pietre de pe taluzul de cale ferată și nimeni nu a avut curajul să își ceară scuze în fața fanilor. Dacă ar fi fost un astfel de meci și o astfel de echipă în copilăria mea, nici eu n-aș mai fi întrebat vreodată: „Nene, mă luați și pe mine?”
Între timp, în 2025, Târgu Mureș are din nou echipă în Liga a 2-a! ASA Tg. Mureș a cesionat locul echipei Unirea Ungheni și va juca, începând din sezonul 2025/25, în al doilea eșalon fotbalistic al României!
