Andrei Rădulescu
(9 februarie, 1925 – 5 mai, 1992)
Pe 9 februarie 1925, Bucureștiul dădea fotbalului românesc un talent de excepție: Andrei Rădulescu. Un sportiv desăvârșit, acesta nu s-a limitat doar la fotbal, ci a cochetat și cu baschetul, fiind un adevărat polivalent al sportului românesc. Cariera sa a fost una sinuoasă, dar plină de momente memorabile, trecând de la statutul de atacant prolific la cel de arbitru de talie internațională și, mai apoi, la poziții de conducere în fotbalul românesc.
Andrei Rădulescu a avut o carieră remarcabilă atât în fotbal, cât și în viața profesională. La doar 13 ani a fost promovat la echipa de juniori a Venusului, iar la 17 ani a devenit titular în echipa de seniori ca centru atacant.
La 17 ani, în plin război, făcea pasul către echipa de seniori a lui Venus București, un club de elită al perioadei interbelice. Aici avea să joace centru atacant, alături de Ene, Ploeșteanu, Humis și Traian Iordache. Însă destinul avea planuri mari pentru el.
În 1943 s-a mutat la Timișoara unde s-a înscris la Facultatea de Metalurgie dar acest lucru nu l-a împiedicat să joace fotbal. A jucat pentru Politehnica Timișoara, unde a devenit un pilon al echipei. A avut realizări notabile ca jucător în tricoul timișorenilor, stabilind un record impresionant de 7 goluri într-o singură repriză în meciul Politehnica – CFR Simeria.
Timișoara nu i-a adus doar o educație academică, ci și consacrarea ca jucător. A fost una dintre figurile emblematice ale promovării echipei în Divizia A în 1948. În paralel, a jucat și baschet, dar, la insistențele clubului, a renunțat pentru a evita accidentările. În 1943 și-a obținut diploma de inginer metalurg cu distincția “magna cum laude”.
În 1950, Rapid București l-a adus în lotul său, iar Andrei Rădulescu nu a dezamăgit. Sezonul 1950 a fost cel mai bun din cariera sa: 18 goluri marcate în 22 de meciuri, devenind golgheterul campionatului. Avea o prezență impunătoare și un instinct remarcabil al golului, fiind rapid și puternic.
A fost selecționat în patru meciuri pentru echipa națională, reușind să marcheze de două ori într-un amical contra Albaniei, câștigat de România cu 6-0. Era un atacant complet, capabil să destabilizeze orice apărare, dar o accidentare l-a obligat să se retragă. Deși era în plină formă sportivă, s-a retras din fotbal înainte de 30 de ani pentru a se dedica carierei profesionale. A lucrat ca inginer șef la Grivița Roșie și ulterior s-a transferat la Comitetul de Stat pentru muncă și salarii.
Retragerea din fotbal nu l-a îndepărtat de sportul său de suflet. În 1957, a devenit arbitru, urcând rapid în ierarhie. În 1963, a fost promovat pe lista FIFA, iar punctul culminant al carierei sale de arbitru a venit în 1970, când a fost delegat la Campionatul Mondială din Mexic.
A fost primul arbitru român la un Mondial după patru decenii, conducând meciul Belgia – El Salvador 3-0 și fiind asistent la alte două partide. După acel turneu final, a decis să se retragă, nemulțumit de scandalurile care afectau arbitrajul: “Mă uimește zarva care se face în jurul arbitrajului, prea mult scandal!”.
Andrei Rădulescu nu s-a oprit aici. A ocupat funcții importante în cadrul Federației Române de Fotbal, fiind președinte al Comisiei Centrale a Arbitrilor, membru în Biroul Federal și, cel mai important, președinte al FRF în două rânduri: 1981-1983 și 1990.
În timpul mandatului său, a militat pentru dezvoltarea arbitrajului și pentru promovarea unei imagini corecte a acestuia: “Nu e normal ca toate oalele fotbalului românesc să se spargă în capul arbitrilor”.
Pe 5 mai, 1992, la vârsta de 67 de ani, Andrei Rădulescu se stingea din viață. A rămas în istoria sportului românesc ca un personaj emblematic, care a excelat în toate rolurile pe care le-a îndeplinit: atacant, arbitru și conducător. A fost un om care și-a dedicat viața fotbalului, iar impactul său se resimte chiar și astăzi în modul în care este privit arbitrajul românesc.
