ALEXANDRU NEAGU
(19 iulie 1948 – 17 aprilie 2010)
Povestea lui Alexandru Neagu, supranumit “Sandu” sau “Cappellini din Giulești”, începe în cartierul Rahova pe 19 iulie 1948. Crescut în Giulești într-o familie de fani ai echipei Rapid, Sandu Neagu a devenit simbolul devotamentului absolut față de culorile vișinii.
Alexandru Neagu și-a început drumul fotbalistic în junioratul Rapidului în 1963, la vârsta de doar 15 ani. Crescut în atmosfera incandescentă din Giulești, unde pasiunea pentru fotbal se moștenește din tată în fiu, Sandu a fost modelat de spiritul autentic rapidist încă din primii ani ai vieții sale. Deși provenea din cartierul Rahova, familia sa se mutase în Giulești, acolo unde băiatul avea să-și găsească adevărata casă spirituală.
La doar 18 ani, pe 31 martie 1966, Alexandru Neagu debuta în Divizia A sub comanda antrenorului Valentin Stănescu, într-o înfrângere cu 1-0 în deplasare cu Petrolul Ploiești. Era începutul unei cariere care avea să se întindă pe 13 ani și să rămână pentru totdeauna legată exclusiv de Rapid București.
Sezonul 1966-1967 avea să fie unul memorabil pentru tânărul atacant. Deși a fost folosit foarte puțin de antrenorul Stănescu – doar opt meciuri în care a marcat un gol – Neagu a contribuit la cucerirea primului titlu de campion din istoria Rapidului. În acel sezon, Rapid a devenit pentru prima dată campioana României, iar Alexandru Neagu, deși în umbra atacanților consacrați Ion Ionescu și Emil Dumitriu, a pus prima bază a unei legende.
Valentin Stănescu, vizionar în privința potențialului tânărului atacant, i-a spus odată lui Neagu cuvintele care aveau să se dovedească profetice: “Bă, tu pleci de la Rapid doar cu picioarele înainte”. Această declarație nu era doar o simplă afirmație, ci expresia unei credințe ferme în devotamentul necondiționat al jucătorului față de club.
La doar 22 de ani, Alexandru Neagu avea să trăiască momentul de apogeul al carierei sale. Angelo Niculescu l-a convocat pentru Campionatul Mondial din Mexic, unde România avea să întâlnească trei dintre cele mai puternice echipe ale momentului: Anglia, Brazilia și Cehoslovacia.
În primul meci contra Angliei, Neagu a fost rezervă, intrând doar 15 minute într-o înfrângere cu 1-0. Însă adevărata sa performanță avea să vină în meciul cu Cehoslovacia, pe stadionul Jalisco din Guadalajara. În acest meci, disputat pe 6 iunie 1970, Alexandru Neagu avea să înscrie primul gol al României la turneul final, egalând la 1-1 prin intermediul unei acțiuni magistrale.
Scriitorul Ioan Chirilă a descris în cartea sa “Mexico ’70 – Jurnal sentimental” această reușită ca fiind “cel mai frumos gol din istoria naționalei”. Acțiunea a început cu o pasă de la Radu Nunweiller, Neagu a pătruns în viteza între apărători, a driblat portarul Horvath și a finalizat cu latul, spre bara din dreapta, într-o fentă care l-a surprins total pe goalkeeper-ul cehoslovac.
Meciul s-a terminat 2-1 pentru România, Dumitrache marcând din penalty în minutul 77. Performanța lui Neagu din acel meci l-a transformat într-o legendă, primind supranumele de “Eroul de la Guadalajara”.
Alexandru Neagu a reușit să câștige de două ori Cupa României cu Rapid București. Prima dată în 1972, când a fost titular în finala cu Jiul Petroșani, câștigată cu 2-0. În această finală, Neagu a marcat al doilea gol al giuleștenilor, fiind folosit toate minutele de antrenorul Bazil Marian.
A doua Cupă a României a venit în 1975, în finala cu Universitatea Craiova, câștigată cu 2-1. Din nou, Neagu a fost titular și a jucat întreaga partidă sub comanda antrenorului Ion Motroc.
Între aceste două trofee, în 1974, Rapid a retrogradat în Divizia B. Pentru orice alt fotbalist, aceasta ar fi fost ocazia perfectă să plece la o echipă mai bună. Însă Alexandru Neagu a rămas fidel, demonstrând un devotament rar întâlnit în fotbalul modern10. În acel sezon în liga secundă, atacantul a fost decisiv pentru revenirea rapidă, marcând 17 goluri în 32 de meciuri și contribuind la promovarea directă după doar un an.
Alexandru Neagu și-a lăsat amprenta și în cupele europene, participând la trei campanii memorabile pentru Rapid. În UEFA Cup 1971-72, a jucat toate cele șase meciuri ale echipei, care a ajuns până în optimi după ce a eliminat Napoli și Legia Warszawa1. Împotriva polonezilor, Neagu a reușit o dublă memorabilă, demonstrând că poate performa și pe scena europeană.
În sezonul următor, 1972-73, a participat la campania din Cupa Cupelor, unde Rapid a ajuns până în sferturile de finală. Neagu a jucat din nou toate cele șase meciuri, marcând un gol împotriva echipei Rapid Wien în turul al doilea. Echipa a fost eliminată de Leeds United, care avea să ajungă până în finală.
Alexandru Neagu era un atacant complet, având toate calitățile necesare unui finalizator de top: detentă, șut puternic, plasament și simț deosebit de anticipație. Supranumit “Cappellini din Giulești” de jurnalistul Ioan Chirilă, dintr-o comparație cu marele atacant italian, Neagu combina tehnica rafinată cu o inteligență tactică remarcabilă.
Ioan Chirilă aprecia că Alexandru Neagu avea un potențial de atac superior chiar și celui al marelui Gica Dobrin, susținând că “pentru unii, a susține acest lucru ar însemna un sacrilegiu”. Această apreciere venea de la unul dintre cei mai respectați scriitori sportivi ai vremii și demonstra nivelul excepțional al atacantului rapidist.
În cei 13 ani petrecuți la Rapid București, Alexandru Neagu a adunat cifre impresionante: 286 de meciuri în campionat și 110 goluri marcate. Dacă se iau în considerare și meciurile din cupele naționale și europene, totalul ajunge la 329 de partide și 135 de goluri. Aceste performanțe l-au plasat pe locul al treilea în clasamentul marcatorilor din istoria Rapidului, după Ion Ionescu (134 goluri) și Iuliu Baratky (130 goluri).
La echipa națională, Neagu a strâns 17 selecții între 1970 și 1972, marcând 4 goluri. Deși numărul de convocări pare modest, calitatea prestațiilor, în special cea de la Campionatul Mondial din 1970, compensează cu vârf această aparentă insuficiență cantitativă.
După retragerea din fotbal în 1978, viața lui Alexandru Neagu a luat o întorsătură dramatică. Primul divorț l-a marcat profund, iar lipsa unei stabilități familiale l-a împins către alcool. Rică Răducanu, fostul său coleg de echipă, mărturisea: “A divorțat de prima soție și asta l-a distrus. Fără stabilitate familială, s-a pierdut imediat. Atunci s-a apucat și de băutură, pentru că atât timp cât a fost fotbalist, nu punea pe limbă”.
În ultimii ani ai vieții, Alexandru Neagu a trăit în condiții precare, locuind chiar într-o cămăruță amenajată la Stadionul Giulești, împreună cu a doua soție și cei doi copii911. În ciuda dificultăților financiare, el continua să lucreze cu copiii de la academia Rapidului, primind o sumă modestă pentru a antrena micuții atacanți care visau să calce pe urmele sale.
George Copos, patronul de atunci al Rapidului, l-a ajutat în perioada dificilă, oferindu-i o locuință și un venit minimal. Cu toate acestea, problemele de sănătate cauzate de consumul de alcool își spuneau cuvântul, ciroză fiind diagnosticată cu câțiva ani înainte de deces.
Destinul a vrut ca Alexandru Neagu să își găsească sfârșitul în locul unde își trăise cele mai frumoase momente. Pe 14 aprilie 2010, la un antrenament al Rapidului condus de Ioan Andone înaintea derby-ului cu Steaua, Sandu participa la ședința de pregătire. La 61 de ani, dragostea sa pentru club rămăsese neschimbată.
În timpul antrenamentului, în timp ce se juca cu fiul său lângă poartă, Neagu a încercat să preia o pasă de la băiat. Pe iarba umedă, piciorul drept i-a alunecat și s-a produs fractura de femur. Un suporter prezent la antrenament descria: “Osul se rupe cu zgomot, este înfiorător. Sandu Neagu a rămas la pământ fără să scoată o vorbă”.
Ioan Andone a oprit imediat antrenamentul și l-a luat pe fostul fotbalist în brațe, ducându-l la ambulanță. La spital, înainte de operație, Neagu glumea pe un ton amar: “Mi-am rupt piciorul acum, la bătrânețe. Cât am fost jucător, am avut doar o ruptură și mici probleme pe la gambe”. Chiar și în acele momente, suferea mai mult pentru faptul că nu va putea asista la derby: “Mor de ciudă că nu mai pot să merg acum la derby-ul cu Steaua!”.
Operația a decurs normal, însă ciroza a avut ultimul cuvântul. Pe 17 aprilie 2010, la ora 7:05, Alexandru Neagu a suferit un stop cardio-respirator din cauza lichidului acumulat de la ciroză. După o oră de tentative de resuscitare, medicii au declarat decesul la ora 13:05.
Înmormântarea lui Alexandru Neagu a fost un eveniment care a mobilizat întreaga comunitate rapidistă. Pe 20 aprilie 2010, Sala Rapid s-a umplut de suporteri, foști și actuali jucători, glorii ale fotbalului românesc, cu toții veniți să-l conducă pe “Eroul de la Guadalajara” pe ultimul său drum.
Sicriul, “parcă prea mic pentru un fotbalist atât de mare”, a fost dus pe Calea Giulești de șase suporteri, în timp ce mulțimea murmura: “Până și cerul plânge”. Ploaia care cădea în acea zi părea să fie lacrimile cerului pentru pierderea unei legende.
Pentru a onora memoria lui Alexandru Neagu, conducerea Rapidului a decis ca noua arenă din Giulești să poarte numele său. Tribuna a II-a a stadionului Superbet Arena poartă numele “Alexandru Neagu”, alături de alte legende ale clubului: Dan Coe (Peluza Nord), Tache Macri (Peluza Sud), Valentin Stănescu (Tribuna I) și Nicolae Manea (Tribuna VIP).
În martie 2008, cu doi ani înainte de deces, Neagu fusese decorat cu Ordinul “Meritul Sportiv” clasa a III-a, “în semn de apreciere pentru participarea la Turneul Final al Campionatului Mondial de Fotbal din anul 1970 din Mexic și pentru întreaga activitate”.
De la debutul în 1966 până la moartea în 2010, Alexandru Neagu nu a încetat niciodată să fie un rapidist autentic. A trăit toate momentele clubului – de la gloria câștigării primului titlu în 1967 până la umilința retrogradării în 1974 – rămânând mereu fidel culorilor vișinii.
