Alexandru Apolzan
(6 februarie, 1927 – 23 decembrie, 1982)
Alexandru Apolzan a fost un fotbalist român de excepție, considerat unul dintre cei mai eleganți fundași centrali din istoria fotbalului românesc. A jucat cea mai mare parte a carierei la CCA București (ulterior Steaua București), unde a câștigat multiple titluri de campion și Cupe ale României.
Alexandru Apolzan era recunoscut pentru stilul său rafinat de joc, plasamentul excelent și capacitatea de anticipare. Se spune că el a fost precursorul rolului modern de libero, o poziție pe care Franz Beckenbauer avea să o popularizeze mai târziu. De asemenea, a fost component de bază al echipei naționale a României, având numeroase selecții.
Revista FOTBAL despre Alexandru Apolzan în anul 1966:
Locul și data nașterii — Sibiu, 6 februarie 1927. La 7 ani a început cariera… neoficială de fotbalist. Primul „balon“ — evident, mingea de cârpă, având ca anvelopă, din când în când, ciorapul de mătase al surorii mai mari, Jeni. Al doilea balon, net superior calitativ primului, era mingea din păr de coadă de cal. Cu un umor irezistibil, valorosul nostru stoper își amintește: „Toți pruncii din echipa uliței, înarmați cu foarfece, rânduiau cozile cailor de prin oraș“.
Activitatea oficială a început la 12 ani, când Piți a „semnat“ pentru piticii Șoimilor, garnitură care cuprindea, printre alții, pe Homan, Dragoman, Sandu Moldovan și aripa dreaptă — Alexandru Apolzan (inter), Iosif Apolzan (extremă) — și care „bătea numai de la 7 în sus!“. La vârsta de 14 ani, familia Apolzan se mută la București, iar Alexandru intră „ucenic intern“ la uzinele Rogifer. Deși viața se prezenta în culori mult mai dure — „Două ore lipsă la lucru se pedepseau cu două ore de carceră, iar despre masă să nu mai vorbim, cred că un an de zile am mâncat numai mazăre“ — fotbalul îi intrase definitiv în sânge și nu-i mai putea ieși nici noaptea, în vis.
Cum pasiunile mari își găsesc de multe ori un scut în providență, iată-l pe meșterul Gh. Dragomirescu privind cu ochii umeziți de emoție „stofa“ de fotbalist a blondului firav din atelierul său. „Acoperindu-mi strategic retragerea la antrenamente, «nea Gogan» a fost primul om care a crezut realmente în talentul meu“ — spune azi Alexandru Apolzan. Anii de juniorat la echipa Rogifer n-au rămas fără urme, tânărul, furat la început de artificiile fotbalului de balet, ajungând să se simtă „mult mai țeapăn pe picioare“, mai sigur pe el.
La 18 ani, în 1946, se produce debutul cu D mare, Alexandru Apolzan semnând pentru echipa de categoria A, Locomotiva București. O formație cu multe „nume“: Mari, Ghiurițan, Tănăsescu, Urechianu, Izbiceanu, Mihăilescu, Lungu, Filotti, Valentin Stănescu, Marian. Primul lucru învățat la Locomotiva: sentimentul de echipă. Posturi ocupate în formație — fundaș dreapta, stoper, mijlocaș dreapta — pe acest din urmă post debutând ca internațional „B“, în 1947 la Budapesta. Rezultatul de 0—0 obținut în deplasare, în fața unei puternice selecționate maghiare, este apreciat, debutul internațional al lui Alexandru Apolzan fiind de bun augur.
În 1949 se produce marea cotitură din viața lui Alexandru Apolzan. Trece la C.C.A. La început, în prezența lui Androvici în echipă, joacă fundaș dreapta. Nu după multă vreme însă se încheagă un „11“ memorabil — Voinescu — Zavoda II, Apolzan, Rodeanu — Balint, Bone — V. Moldovan, Roman, Drăgan, Zavoda I, P. Moldoveanu — care va preda ștafeta „schimbului de aur“ al C.C.A.-ului: Voinescu — Zavoda I, Apolzan, V. Dumitrescu — Onisie, Bone — Cacoveanu, Constantin, Alexandrescu — Zavoda I (Raksi), Tătaru.
Cu această echipă, amintirile lui Apolzan se prezintă sub o adevărată cavalcadă a succeselor: 6 titluri de campion, cucerirea Cupei României de 6 ori, numeroase succese în meciuri internaționale. Și apoi, să înfrângi pe teren propriu un team cuprinzându-i, printre alții, pe celebrii Vukas, Zebeț, Milutinovici, Beara, Boșkov, Mitici, Bobek — este vorba de victoria din 1956 a echipei României în fața Iugoslaviei (1—0), în formația noastră evoluând 10 jucători de la C.C.A. — iată un adevărat subiect de istorie fotbalistică.
„N-am să uit niciodată — evocă Apolzan — saltul de fericire al lui Ghiță Cacoveanu după înscrierea golului, privirea rătăcită a lui Beara, absolut groggy, norii acelei după-amiezi de aprilie, care la 1—0 mi se învârteau în fața ochilor halucinant și amețitor ca în filmul «Zboară cocorii»“.
Revenind la personalitatea atât de net conturată a lui Alexandru Apolzan, vom adăuga câteva amănunte „tehnice“ care au scăpat multora și care explică în mare parte succesele acestui „arbitru al eleganței“ din fotbalul românesc: fugea, în bocanci, 100 de metri în 11 secunde (!), avea o detentă de atlet — sărea 1,70 m la înălțime — și lovea mingea perfect cu ambele picioare.
Pentru amatorii de statistici, dăm numărul jocurilor internaționale pe care le-a disputat în echipa României: 30 (22 în selecționata A și 8 în selecționata B). Iar celor care se întreabă ce contingențe mai are azi cu fotbalul maestrul emerit Alexandru Apolzan, le răspundem că este antrenor la centrul de copii și juniori Steaua, că antrenează 2 echipe de juniori care au ocupat anul acesta, ambele, locul I și că printre zecile de discipoli ai săi se află un puști — Mihai Pîrlea — neverosimilă, aproape, copie a lui Piți Apolzan de ieri.
