Un scurt interviu cu Nicolae Dobrin în revista Cutezătorii din anul 1982:
1. Aţi jucat vreodată ca portar?
Așa am și început. Sigur, când eram copil. Dar fiindcă mie îmi plăcea mingea, iar aceasta ajungea prea rar la mine am ieșit din poartă ca s-o caut.
2. Și ați găsit-o atât de bine încât… n-ați mai vrut dumneavoastră s-o dați altora.
— Faceți aluzie la pofta mea de dribling. E adevărat, am primit multe reproșuri pe această linie Adesea, cred că am și greșit, dar să nu uităm că dacă alte elemente tehnice ale fotbalului se mai pot învăța, pofta nu. Să nu fim prea duri cu copiii care iubesc mingea — aceasta este, totuși, temelia marelui jucător
3. V-a fost vreodată milă de adversar? De portarul advers, mai cu seamă.
— Milă? E un cuvânt care n-ar trebui să circule in lumea sportului. Îi mai aud și pe cronicari: „i-a executat — pe portar, adică — fără milă. Unii, când echipa lor e mai în formă, profită și dau goluri cu ghiotura. Eu, uneori, am preferat să joc pentru public. Pentru mine fotbalul nu e un câmp de luptă, ci o scenă; nu uit niciodată că un jurul meu sunt mii de oameni care au venit să se bucure.
4. Ați avut prieteni dintre adversari? Dați un nume.
— Foarte mulți Dau două nume: Dumitru și Lucescu. Cine nu face sport nu cunoaște acest sentiment rar de a lupta cu un prieten. E altă formă de a consolida o prietenie bărbătească.
5. Fotbalul, ca și viața, are de toate: de la gestul reprobabil pică la eroismul cel mai adânc. Povestiți-ne o întâmplare (ca fotbalist), care v-a învățat ceva frumos despre oameni.
— Vreți una frumoasă, deci. Fie! Jucam la Pitești, în cupa UEFA, cu Valencia. Conduceam noi, apoi eu am mai dat un gol, care i-a înmuiat pe spanioli. Mă simțeam stăpân pe situație, eram în formă excelentă, credeam că e cazul să fac ceva și pentru public. La un moment dat îl am în față pe Kempes și îmi vine ideea să-i dau mingea printre picioare — dar Kempes se prinde și le alătură; atunci eu pasez cuiva. El însă mă privește în ochi și-mi face semn cu degetul la nas: „Dobrine, între fotbaliști asta nu se face!” înțelesesem că, de fapt, între oameni așa ceva nu se face: mâine s-ar putea ca tu să fii în situația lui. Mărturisesc, mi-a fost rușine.
6. Puțini fotbaliști români au fost și sunt iubiți cum a fost și este iubit Dobrin. De adulți, ca și de copii. Cum v-ați înțeles cu copiii?
— Ei au simțit că mie îmi place fotbalul ca o joacă. Îmi aduc aminte că eram în Brazilia cu echipa națională și am observat că în fiecare dimineață un băiețel oacheș ne aștepta la ieșirea din hotel. Am crezut că vrea portocale sau banane — dar el voia să meargă după noi, pe plajă, să joace fotbal cu noi. Se ținea scai de mine și de Dumitrache. Cât am stat acolo, a fost mascota noastră; la plecare, în drum spre aeroport, era prezent și el din autobuz, lingă mine. Cred că-i plăcuse cum jucam.
7. Prea rar a fost văzut Dobrin zâmbind pe micul ecran. Figura lui gravă contrasta adesea ce… figurile vesele ale uluitoarei lui tehnici fotbalistice. Convingeți-ne, deci, că și in afara jocului vă place veselia.
— Păi îmi place, cui nu-i place. Uite una. Mă întorsesem din Mexic și mergeam pe strada mea, spre casă nerăbdător să-mi văd familia. Ajung acasă. Sun. Încerc. Nimic. O vecină de la o fereastră mă vede cum mă agit pe la uși, pe la ferești, cum se zice, și imi strigă: Degeaba insistați, familia Dobrin s-a mutat. Mă cunoscuse, nu mă cunoscuse — nu mi-am dat seama, mie imi căzuse ca un trăsnet vestea: s-a mutat! S-or fi supărat ai mei pe mine și s-au mutat?! Până la urmă misterul era altul, mult mai convenabil, cât fusesem eu plecat și se repartizase o nouă locuință și ai mei mă așteptau acolo, dar cum să mă anunțe tocmai în Mexic? Mă anunțase, în schimb, vecina.
ILIE TRAIAN