20 februarie, ziua pe care Craiova n-o uită

Cunosc prea bine ziua asta, doar că este al treilea an când nu mă aflu acolo, încercând să transmit gânduri, să înțeleg o mamă care-și privește fiul și-i atinge ușor părul blond… și toate astea-s pe o marmură neagră, rece, așa cum e de fiecare dată pe 20 februarie.

În 10 ani nu s-a aflat mai nimic, doar speculații, declarații venite din sufletul unor martori, dar cenzurate la scurt timp și multă uitare. Păstrând proporțiile, ce se întâmplă astăzi cu cazul lui Cristi Neamțu pare rupt din romanul Rant, de Chuck Palahniuk, cu un decor la fel de distopic, iar printre cei afectați mă număr eu, tu care citești și ți-a păsat sau te-ai uitat o dată la tabloul de sub tabela veche a arenei “Ion Oblemenco”.

L-am cunoscut pe Cristi Neamțu, iar într-un interviu spunea așa de convins că vrea să fie la fel ca și Schmeichel, ca seamănă cu el, și zâmbea îndelung la fiecare răspuns, dovadă că își vedea viitorul profesional ca și rezolvat.

A jucat prea puțin și, dacă ar fi să-și amintească de el, foștii coechipieri aud doar lovitura surdă a unui genunchi într-o mandibulă, apoi zgomotul atât de cunoscut lor când se prăbușesc în iarbă. I-am ascultat pe toți, care au căutat vinovați, l-am ascultat și pe Florin Marin, cel învinovățit că l-ar fi trimis pe doctorul Bătineanu să cumpere ceva, pe toți jucătorii, dar secretul s-a șters în timp. Ai impresia că a fost luat și de Cristi, de parcă și-ar fi dorit să iasă de pe scena fotbalului doar pentru că nu începuse decât actul 1. Și mă întreb din nou, ce-a rămas? Un nume de peluză și toți suporterii Craiovei care îi strigau numele la atâtea meciuri, parcă afectați de o epidemie fără leac, dar care știu că în ziua de 20 februarie trebuie să îl vadă, să-i lase o coroană și să strige “te vom iubi mereu”.

Nici echipa lui nu mai există, iar pe arena Ion Oblemenco e ca și în locul unde este vizitat Cristi. Rece, fără murmur, fără scandări, fără sufletul Olteniei eterna terra nova. E liniște la Craiova, și rareori la 20 februarie apare soarele, ca și astăzi, dar epidemia nu e vindecată, pentru că văd suporteri ai Științei îmbolnăviți, cu aceleași simptome și postând peste tot o poză. Atât a rămas, iar mama lui Cristi e acolo. Încerc s-o înțeleg, dar nu pot, e ziua de 20 februarie.

Și au trecut 10 ani, vor trece alți 10, și tot nu vom dezlega misterul epidemiei. Nici nu trebuie, pentru unii doare doar la 20 februarie. Pentru Marius Șuleap, cel care l-a accidentat, nu știm, pentru că tace. Pentru apropiați, doare toată viața!

Februarie 20, 2012 – articol scris de Narcis Drejan