Există un înainte și un după Hillsborough, tragedia ce a luat pe dinainte viața a 96 de suporteri ai Liverpool-ului. Un stadion într-un stadiu precar, superpopularea peluzei și neglijența poliției au produs una dintre cele mai negre pete din istoria fotbalului.

Hillsborough
Foto: independent.co.uk

La jumătatea anilor 80, fotbalul englez suferea  o acută criză de imagine. The Hooligans, exodul masiv de jucători către alte campionate și interdicția de a juca în competițiile continentale cântăreau ca o piatră de moară agățată de gâtul fotbalului din Albion. Originea problemelor stătea într-o altă tragedie: Masacrul de pe Heysel, acolo unde în timpul finalei Cupei Campionilor din 1985, disputată între Liverpool și Juventus, aveau să piară alte 39 de suflete.

Guvernul britanic încerca prin toate mijloacele să controleze de o anumită manieră problemele fotbalului, având ca scop interzicerea accesului huliganilor pe stadioane, însă efectele întârzâiau să apară. Context în care a sosit meciul de pe Hillsborough.

15 aprilie 1989. Semifinală în Cupa Angliei disputată între Nottingham Forest și Liverpool. Locul de desfășurare, stadionul din Sheffield, stadion ce urma a fi martorul unei confruntări având ca protagoniste două dintre cele mai bune echipe englezești ale acelor ani. Meciul a creat un imensă expectativă, mai ales din partea suporterilor din Liverpool, autostrăzile ce duceau spre Sheffield fiind pline de ambuteiaje provocate de masiva deplasare a galeriei reds, fapt ce a stat la originea unei importante agitații din partea multor suporteri ce vroiau să intre pe stadion cât mai repede.

Cu un sfert de oră înainte de startul meciului peluza est de pe Hillsborough, cunoscută și ca Lapping Lane, era plină până la refuz, iar fanii Liverpool continuau să intre în acea zonă mică, cu culoare foarte înguste, cu bări de metal brut ce țineau locul balustradelor și îngrădit de plase de sârmă ce împiedicau accesul pe gazon. În tot acest timp, în părțile superioare ale tribunelor, sute de locuri libere.

Mareea umană continua să intre iar masacrul se cocea la foc lent. Opt ani înainte, într-o altă semifinală jucată între Blackburn și Wolfes, au fost suporteri care au văzut meciul cu fețele lipite de garduri. Scena se repeta, panica era reflectată în ochii oamenilor ce erau pur și simplu striviți în partea din față a peluzei, și în pofida acestui lucru, încă mai intra lume în peluza Lapping Lane.

Poliția avea însă alte preocupări. Văzând toată gloata care rămăsese la porțile stadionului și temându-se de altercații violente, șeful dispozitivului de securitate, un tip care fusese uns în funcție cu doar două săptămâni înainte, a dat ordinul ca porțile să fie deschise. O decizie fatală, urmată de un lanț întreg de alte erori. Suporterii care au încercat să părăsească peluza văzând că lucrurile încep să degenereze, au fost întorși din drum cu ajutorul bastoanelor, iar gardurile care îi separau de gazon au fost ferecate cu lacăte. Masacrul era inevitabil.

Meciul începuse, însă de minute bune camerele de televiziune ale celor de la BBC nu filmau altceva decât peluza Lapping Lane. Un grup de suporteri au reușit să rupă una din porți și să ajungă pe terenul de joc, făcând semne disperate și încercând să avertizeze jucătorii de cele ce se întâmplau. Disperat, văzând că jocul nu este oprit, unul dintre ei a reușit să ajung la capitanul celor de la Liverpool și să îi spună: Acolo mor oamenii noștri. Meciul a fost oprit.

Mult prea târziu însă. În momentul în care poliția a deschis porțile de acces spre gazon a fost descoperită cruda realitate. Publicul invada terenul iar în urma lui rămâneau în peluză 96 de corpuri fără viață, mare parte din ele corpuri de copii, incapabili de a rezista, morți prin asfixiere. ( Între cei decedați, un văr al actualului căpitan de la Liverpool, Steven Gerrard ).

Dosarul Taylor

În zilele următoare s-a încercat aruncarea culpei pe hooligans, însă Guvernul i-a încredințat ancheta faptelor petrecute pe stadionul din Sheffield judecătorului Taylor, cel care avea să realizeze o analiză dură a acelor evenimente și care avea să pună punct final al felului în care se înțelegea a fi administrat fotbalul englez în acel moment. S-au modernizat și securizat stadioanele, au fost eliminate gardurile, au dispărut peluze care nu aveau scaune. Guvernul condus de Margaret Tatcher, iar mai târziu de John Major, nu a stat mult pe gânduri. S-au căutat banii și sub piatra seacă, iar fotbalul din Albion a primit o nouă înfățișare. A născut o nouă manieră de a înțelege fotbalul, cea în care noi ne miram cum de poate bate Cristiano Ronaldo o lovitură de la colț având în spate, la doar câteva zeci de centimetri, suporterii celor de la Chelsea, cea în care noi decretăm că nu va fi posibil niciodată ca un fotbalist de la Rapid sau Dinamo să bată un aut având la doi pași în spate galeria Stelei ( sau viceversa ).

Fotbalul s-a schimbat în Anglia în acea după-amiază de 15 aprilie 1989, iar pentru asta au fost sacrificate viețile a 96 de persoane.

1 COMENTARIU

  1. interesanta lectia de istorie, chiar ma intrebam cum de tribunele sunt atat de apriape de teren si nu exista niciun fel de protectie intre spectatori si jucatori. in afara de educatie, bineinteles 🙂

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

two + 19 =