aaa

Istoria jucătorilor germani care au evoluat în Italia este una importantă şi a început încă din primii ani de Calcio, însă nume precum Karl Hort (Carpi, 1919-1923), Johannes Ferdinand “Hans” Madler (Milan, 1906-1907) sau Hermann Xavier Marktl (Milan, 1907; Inter 1908-1909) s-au pierdut în anonimat. După Al Doilea Război Mondial, primul neamţ care a ajuns în Serie A a fost Ludwig Janda, un mijlocaş care a jucat între 1949 şi 1954 pentru Fiorentina şi Novara.

Ascensiunea fotbalului german, începută în anii ’60, a adus şi primele staruri din această ţară în campionatul italian. În acea perioadă, Karl-Heinz Schnellinger şi Helmut Haller au strălucit în tricourile celor de la Milan, Bologna şi Juventus şi au pregătit adevărata explozie, produsă în anii ’80, odată cu sosirea în Italia a unor jucători precum Karl-Heinz Rummenigge, Hans-Peter Briegel, Rudi Voller, Andreas Brehme şi, mai ales, Lothar Matthaus. Aceştia au contribuit la boom-ul din jurului Seriei A într-o vreme în care cei mai buni fotbalişti ai planetei făceau furori în Cizmă.

Transferul lui Mario Gomez la Fiorentina, unde îl va avea coechipier pe conaţionalul Marvin Compper, fără a uita de impactul imediat pe care Miroslav Klose l-a avut la Lazio, reprezintă o bună ocazie pentru realizarea unui top 10 al jucătorilor germani care au făcut carieră în Italia.

10.Karl-Heinz Rummenigge (Inter, 1984-1987): Kalle a ajuns la Milano când se pregătea să împlinească 29 de ani, având în spate o carieră în care cucerise de două ori Balonul de Aur, două Cupe ale Campionilor şi un titlu european cu Germania de Vest. Preşedintele Interului din acea perioadă, Ernesto Pellegrini, a plătit celor de la Bayern 8,5 miliarde de lire italiene pentru a-l achiziţiona. Experienţa italiană a lui Rummenigge a fost însă condiţionată de numeroase accidentări, iar trofeele au lipsit, dar atacantul german a rămas chiar şi în aceste condiţii printre preferaţii fanilor nerazzurri. Parteneriatul său cu un alt idol de pe Meazza, Altobelli, continuă să fie considerat unul dintre cele mai spectaculoase din istoria clubului. Rămân memorabile golurile marcate celor de la Milan şi Torino în 1985.

9. Rudi Voller (AS Roma, 1987-1992): După ce şi-a făcut un nume la Munchen 1860 şi Werder Bremen, mustăciosul atacant, vicecampion mondial în 1986, a fost transferat de Roma în 1987, în schimbul a 5,5 miliarde de lire. După o accidentare iniţială, Voller s-a impus în echipa giallorossa, pentru care a evoluat timp de cinci sezoane, perioadă în care a strâns aproape 200 de meciuri şi 68 de goluri. Germanul a avut o contribuţie importantă la cucerirea Cupei Italiei în 1991 de către formaţia din capitală şi la calificarea în finala Cupei UEFA în acelaşi ani, pierdută în faţa Interului, fiind golgheterul competiţiei cu 10 goluri. Tot din postura de jucător al Romei, a devenit campion mondial cu naţionala Germaniei în 1990, chiar pe stadionul unde a rămas un idol până azi.

8. Jurgen Klinsmann (Inter, 1989-1992; Sampdoria, 1997): Remarcat la VfB Stuttgart, alături de care a ajuns în finala Cupei UEFA din 1989, pierdută în faţa marelui Napoli al lui Maradona, Klinsmann a ajuns la Inter în acelaşi an, în schimbul a 3,2 miliarde de lire, pentru a completa tandemul german Matthaus-Brehme. Atacantul nu a avut nevoie de prea mult timp ca să intre în inimile fanilor nerazzurri, perioada petrecută pe Meazza, deşi scurtă, fiind amintită cu plăcere, datorită golurilor sale, multe dintre ele decisive. Cupa UEFA câştigată în 1991 reprezintă apogeul carierei sale la Milano. În 1997, a revenit în Serie A, la Sampdoria, dar totul s-a încheiat după doar şase luni, fără nimic notabil.

7. Jurgen Kohler (Juventus, 1991-1995): Unul dintre cei buni fundaşi ai lumii de la începutul anilor ’90, Kohler a sosit la Torino în 1991, din postura de campion mondial, titlu cucerit cu un an înainte chiar în Italia. A petrecut patru ani în tricoul bianconero, câştigând alături de Juventus un Scudetto, o Cupă a Italiei şi o Cupă UEFA, înainte de a reveni în Germania, la Dortmund, unde a avut alte succese importante, totul culminând cu Liga Campionilor din 1997, obţinută în urma unei finale disputate chiar împotriva fostei sale echipe.

6. Hans-Peter Briegel (Verona, 1984-1986; Sampdoria, 1986-1988): O adevărată legendă la Kaiserslautern şi campion european cu Germania în 1980, Briegel s-a transferat la Verona în 1984. Alături de danezul Preben Elkjaer Larsen, polivalentul german a completat puzzle-ul lui Osvaldo Bagnoli, iar la finalul sezonului 1985/85 Hellas cucerea un Scudetto istoric, la capătul unui campionat memorabil. În 1986, a fost cumpărat de Sampdoria, forţa emergentă a Seriei A la acel moment, câştigând şi la Genova un trofeu, Cupa Italiei.

5. Andreas Brehme (Inter, 1988-1992): Probabil cel mai bun fundaş stânga al generaţiei sale, Brehme a fost cumpărat de la Bayern în 1988, la pachet cu Lothar Matthaus. A fost răspunsul Interului la tandemul olandez Gullit-Van Basten al “verişorilor” de la Milan. Şi ce răspuns! Nerazzurri au câştigat titlul de o manieră entuziasmantă în 1989, primul trofeu al lui Andy la Milano. Au urmat Supercupa Italiei, în acelaşi an, şi Cupa UEFA, în 1991. Fără a uita de titlul mondial obţinut în 1990 cu naţionala Germaniei, printr-un gol marcat chiar de el din penalty în finala cu Argentina.

4. Oliver Bierhoff (Ascoli, 1991-1995; Udinese, 1995-1998; AC Milan, 1998-2001; Chievo Verona, 2002-2003): Cunoscându-i deja palmaresul, este incredibil că un fotbalist de calitatea lui Bierhoff nu a reuşit să se impună în ţara natală şi că adevărata sa explozie s-a produs târziu, la 27-28 de ani. Deşi a debutat în Bundesliga, la Bayer Uerdingen, când avea doar 18 ani, masivul atacant nu şi-a găsit locul în Germania, ajungând în Serie A în 1991, la Ascoli, după o experienţă de succes la actuala Red Bull Salzburg. Totuşi, al finalul primul său sezon în Italia, a retrogradat, iar următorii trei ani i-a petrecut în Serie B, unde a devenit golgheter în 1993. Doi ani mai târziu, a fost cumpărat de Udinese. Avea deja 27 de ani, dar, din acel moment, şi-a început cu adevărat ascensiunea. Campion european cu Germania (1996), după ce a marcat ambele goluri în finala cu Cehia, golgheter în Serie A (1998), transferul la Milan, titlul de campion al Italiei (1999). În 2001, când a plecat la Monaco, înscrisese peste 150 de goluri în deceniul petrecut în Cizmă, unde a revenit pentru ultimul său sezon (2002-2003), evoluând la Chievo. A rămas singurul străin care a fost golgheter atât în Serie A, cât şi în Serie B.

3. Helmut Haller (Bologna, 1962-1968; Juventus, 1968-1973): A venit în Italia la o vârstă fragedă, doar 23 de ani, oficialii Bolognei ochindu-l în timp ce marca pe bandă rulantă pentru FC Augsburg. S-a dovedit un hit imediat în Serie A. Cu Haller în echipă, formaţia rosso-blu a devenit una dintre protagonistele campionatului, pe care l-a câştigat în 1964, în urma unui baraj cu marele Inter al lui Herrera. Dotat cu o excelentă tehnică, care îi permitea să joace la fel de bine trequartista, aripă sau atacant, germanul a continuat să facă furori în Emilia-Romagna până în 1968, atunci când a fost cumpărat de Juventus. Alături de bianconeri a rămas cinci ani, cunoscând satisfacţia cuceririi altor două titluri, dar şi dezamăgirea pierderii a două finale europene, Cupa Oraşelor Târguri (1971) şi Cupa Campionilor (1973). De asemenea, a participat cu naţionala Germaniei de Vest la campionatele mondiale din 1962, 1966 şi 1970. În 1966, în Anglia, a marcat primul gol al finalei, pierdută însă după o controversă uriaşă în faţa gazdelor, şi a fost pe locul 2 în clasamentul golgheterilor, după Eusebio. Este singurul jucător german care a devenit campion al Italiei cu două echipe diferite, dar şi singurul din acest top care nu mai este în viaţă. A murit anul trecut, în octombrie, bolnav de Alzheimer.

2. Karl-Heinz Schnellinger (Mantova, 1963-1964; AS Roma, 1964-1965; AC Milan, 1965-1974): În momentul sosirii sale în Italia, în 1963, Schnellinger era deja un jucător important, după ce devenise campion cu FC Koln şi impresionase la Cupa Mondială din 1962, an în care a fost votat cel mai bun fotbalist vest-german. Cumpărat de Roma, puternicul fundaş a fost iniţial împrumutat la Mantova, unde evoluţiile sale i-au convins pe oficialii de capitală să-l aducă înapoi anul următor. A jucat pentru giallorossi un singur sezon, 1964/65, la finalul căruia a cucerit Cupa Italiei şi a fost transferat de Milan. Au urmat nouă ani absolut fantastici. Alături de rossoneri, Schnellinger s-a consacrat definitiv ca unul dintre cei mai buni apărători ai generaţiei sale, iar palmaresul i s-a completat cu un Scudetto, trei Cupe ale Italiei, o Cupă a Campionilor, o Cupă Intercontinentală şi două Cupe ale Cupelor. În paralel, a jucat la campionatele mondiale din 1966 şi 1970, la care Germania de Vest s-a clasat pe locul 2, respectiv locul 3. Ca un amănunt interesant, singurul său gol pentru echipa naţională l-a marcat chiar împotriva Italiei, în celebra semifinală din 1970, reuşita sa trimiţând meciul în prelungiri.

aaa

1.  Lothar Matthaus (Inter, 1988-1992): Ernesto Pellegrini a plătit 5,6 miliarde de lire ca să-l aducă de la Bayern la Inter, în 1988. Matthaus era deja un nume important în Europa la acel moment – dublu vicecampion mondial, campion european, de trei ori campion al Germaniei – şi s-a dovedit a fi liderul de care nerazzurri aveau nevoie pentru a se impune într-un campionat dominat de Maradona şi al său Napoli şi de marele Milan construit de Sacchi în jurul olandezilor. Maradona l-a numit cel mai puternic rival al său. Diego nu a vrut doar să fie amabil. În cei patru ani petrecuţi în Serie A, Matthaus a fost omul în jurul căruia s-a învârtit tot jocul Interului. Trofeele au venit firesc. Scudetto încă din primul sezon, cu Lothar marcând golul decisiv chiar într-un duel cu Napoli. Apoi Supercupa Italiei şi Cupa UEFA, în 1991. Între ele, triumful cu echipa naţională la Cupa Mondială din 1990 şi Balonul de Aur, în acelaşi an. Iar în 1991, Matthaus a devenit primul câştigător al FIFA World Player of the Year.  În aprilie 1992, a suferit o gravă accidentare la genunchi, într-o stagiune în care toate au mers prost pentru Inter. La finalul sezonului, s-a despărţit de nerazzurri şi a revenit la Bayern. Deşi a petrecut o perioadă scurtă în Serie A, puţini sunt cei care îi contestă primul loc în topul germanilor care au jucat în Italia. Cei patru ani nu l-au consacrat doar ca unul dintre liderii generaţiei sale, dar i-au şi cimentat poziţia printre cei mai mari fotbalişti din toate timpurile.

Surse foto: bild.de, bundesligaclassic.tumblr.com

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

12 − 3 =